Spunea Nichita ca cel mai frumos vers din literatura romana este "Nu credeam sa'nvat a muri vreodata". Am avut un blocaj instantaneu; niciodata nu m-a linistit asta. Stiam ca in Eminescu trebuie sa fie inceputul si sfarsitul poeziei. Acum vreo doi ani am recitit Luceafarul. Si am gasit piatra unghiulara, cheia Poeziei. Versul absolut. Atat.
Nimic nu e in spate si in fata. Totul e in spate si in fata. Creatia, sfarsitul, viata, moartea, dragostea, ura, ziua, noaptea, gandul, actiunea, visul, somnul, capul si pajura, privirea si indiferenta, facutul si nefacutul, acumul si niciodatul.
Porni luceafarul.
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn` piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn` piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.
De cativa ani ma duc la Bellu de ziua lui. Nu stiu de ce, mi se pare ca asa e corect si drept. Nu e admiratie, poate e putina vanitate. Fumez o tigare si ma invart pe acolo.
1 comment:
Bogdan,
pai sincer, daca nu ar fi vanitosi de astia ca tine, care in focul unei revolte sociale sa aiba taria pentru poezie, lumea ar fi mult prea obositoare, searbada, cojita, decrepita.
pun pariu ca nu prea multi si-au adus aminte de Eminescu in 15-le asta. sincer, nici eu, dar dintr-un alt motiv. e ziua mamei mele. nimeni, nici macar Eminescu (sau poate mai ales) nu s-ar supara sa fie lasat pe locul doi in asemenea circumstanta.
la o zi distanta, vine si Nichita, daca imi permiti:
"Patru evanghelii scrie-vom despre căderea
frunzei în toamnă.
Matei zice-va:
- Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă.
Marcu striga-va:
- De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă cădea-va
frunza în toamnă.
Luca va zice:
- Din nedragoste, din neînviată moarte,
din verde repetat numai cu umbra
cădea-va frunza în toamnă.
Ioan se va ridica şi va zice:
- Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ."
cam asta...
Post a Comment