Sărbătorirea Sfântului Rege Martir Olaf la Trondheim, Norvegia

Preasfinţitul Părinte Macarie Drăgoi, Episcopul românilor din Europa de Nord, a participat în perioada 26-30 iulie a.c. la manifestările din oraşul Trondheim, Norvegia, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Rege Martir Olaf (995-1030), creştinătorul Norvegiei.

În zilele de 26-28 iulie a.c. s-au desfăşurat lucrările Simpozioului internaţional cu tema: „Locurile sfinte-zone pentru conflict sau pentru dialog?” la care au participat reprezentanţi ai Bisericilor Orodoxă, Catolică, Armeană şi Protestantă, precum şi ai comunităţilor iudaică şi musulmană. Biserica Ortodoxă a fost reprezentată de: Preasfinţitul Atenagoras, Episcop de Sinope (Patriarhia de Constantinopol), Preasfinţitul Teodosie, Episcop de Decani, Kosovo (Patriarhia Serbiei), Preasfinţitul Macarie, Episcopul Europei de Nord (Patriarhia Română) şi de Prof. Univ. Ivan Zhelev Dimitrov (Patriarhia Bulgariei).

Miercuri, 29 iulie, de Sărbătoarea Sfântului Rege Martir Olaf, Preasfinţitul Părinte Macarie a slujit Dumnezeiasca Liturghie în biserica luterană care găzduieşte cele două parohii ortodoxe din Trondheim, cea română şi cea rusă, Sfântul Olaf fiind şi patronul celor două parohii. Parohia ortodoxă română îi are ca ocrotitori şi pe Sfinţii Voievozi Stefan cel Mare şi Neagoe Basarab. La slujba hramului, alături de credincioşii români, ruşi şi norvegieni, au asistat şi Preasfinţiţii Episcopi Atenagoras de Sinope şi Teodosie de Decani.

Joi, 30 iulie, Preasfinţiţii Episcopi Atenagoras de Sinope şi Macarie al Europei de Nord s-au întâlnit la Centrul de pelerinaj din Trondheim cu grupurile de pelerini şi au săvârşit o rugăciune la izvorul Sfântului Olaf, unul dintre locurile de primenire duhovnicească din apropierea catedralei Nidaros, unde s-au păstrat moaştele Sfântului Olaf.


Sursa: Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord

Aici

L'aveu - "Marturisirea"

In "Primejdia marturisirii",capitolul "Agonia Europei" N. Steinhardt evoca un moment din istoria moderna. Vorbeste (pag. 134-136) despre Cehoslovacia, Afacerea Slansky, Stalin s.a. Vorbeste si despre un film L'aveu in care Yves Montand si Simone Signoret intruchipeaza doi comunisti de vaza ce sunt facuti una cu pamantul de NKVD-ul chemat in ajutor de conducerea tarii.
Filmul trebuie vazut de toti. Si de cei ce spun nu comunismului dar mai ales de cei ce inca mai au simpatii comunistoide.

L'aveu (1970) More at IMDbPro »

Overview

User Rating:

7.8/10 528 votes

MOVIEmeter:

Up 7% in popularity this week. See rank & trends on IMDbPro.

Director:

Costa-Gavras

Writers:

Artur London (book)
Lise London (book)
more

Contact:

View company contact information for The Confession on IMDbPro.

Release Date:

9 December 1970 (USA) more

Genre:

Drama | Thriller more

Plot:

Anton Ludvik, aka Gerard, is vice-minister of Foreign Affairs of Czechoslovakia. He realizes he is watched and followed... more | add synopsis

Plot Keywords:

Czechoslovakia | Torture | Communist | Communism | Political

more

Awards:

Nominated for Golden Globe. Another 2 wins & 1 nomination more

User Comments:

Fascinating examination of another time, another place another world. more

---

Cast

(Cast overview, first billed only)

	Yves Montand	...	A.L. / Artur London
	Simone Signoret	...	Mme L. / Lise London
	Gabriele Ferzetti	...	Kohoutek
	Michel Vitold	...	Smola
	Jean Bouise	...	Boss of factory
	László Szabó	...	Secret policeman
	Monique Chaumette
	Guy Mairesse	...	Le médecin
	Marc Eyraud	...	Un politique
	Gérard Darrieu	...	Un policier
	Gilles Ségal
	Charles Moulin
	Nicole Vervil
	Georges Aubert	...	Tonda
	André Cellier

Barfly (1987) - Mickey Rourke, Faye Dunaway

Barfly (1987) - Mickey Rourke, Faye Dunaway, IMDB
Charles Bukowski

Paul Goma - Anticultura

Documentul, AICI.

"Multi sunt aceia care contesta termenul de anticultura aplicat
americanilor si, pentru ca tot suntem noi literati, explica:
«O comunitate care a dat scriitori ca Poe, Pound, Hemingway,
Faulkner nu poate fi anticulturala».
La care orice alfabetizat poate replica:
«O comunitate care a dat scriitori ca Goethe, Schiller, Heine, a
putut foarte bine sa-i alunge din tara pe multi scriitori si sa le arda
cartile, sa arda oameni; o comunitatea care a dat scriitori ca Puskin,
Gogol, Tolstoi, Dostoievski, a putut foarte bine sa arda carti, sa-i
împuste pe loc pe scriitori, ori sa-i trimita la moarte sigura în gulag.
Fiindca - din pacate - nu exista legatura între literatura si cultura.
Literatura - buna - au si românii… Cât despre cultura…"
Paul Goma

Invitat: filosoful Gabriel Liiceanu

Un interviu disperant cu el. Pe mine m-a intristat aroganta lui.

Invitat: filosoful Gabriel Liiceanu

Despre muzeu, creatie, taran, poveste si altele - Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluta

Aici gasiti Documentul:
Horia Bernea - Câteva cuvinte despre muzeu, cantitaţi, materialitate şi încrucişare
Irina Nicolau Carmen Huluţă - Dosar Sentimental

Ore de religie în Rusia

Într-o mişcare primită cu bucurie de Biserica Ortodoxă, Rusia se pregăteşte să introducă orele de religie în şcoli, dar catolicismul nu se numără printre cele patru credinţe. Patriarhul ortodox rus Kirill a lăudat iniţiativa, anunţată săptămâna trecută de preşedintele Dimitri Medvedev. Copiii sub 10 ani din 12.000 de şcoli din 18 regiuni ale Rusiei vor putea opta pentru orele de religie despre ortodoxie, islamism, budism şi iudaism, sau o combinaţie, sau etică seculară.

Patriarhul Kirill a explicat: "Toate îngrijorările exprimate de societate sunt rezolvate de posibilitatea alegerii (între diferitele opţiuni puse la dispoziţie)". Biserica Ortodoxă Rusă a încurajat de mult timp ideea predării religiei în şcoli, în contextul în care Biserica şi statul sunt oficial instituţii separate. Acum trei ani, unele regiuni ruse au acceptat propunerea Bisericii şi au început să includă ore de religie ortodoxă. Medvedev a subliniat că paleta de opţiuni vine ca răspuns la necredincioşii ce s-au opus planului. "Orice constrângere sau presiune va fi absolut inacceptabilă şi contraproductivă", a mai susţinut preşedintele rus. Şi a subliniat că propunerea este "doar" pentru cele patru credinţe amintite.

Programul pilot va începe la anul, acoperind aproximativ 20% din şcolile ruse. Statisticile arată că 80% dintre ruşi sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, dar se pare că doar 15-20% sunt practicanţi. Unele minorităţi creştine s-au plâns că au fost excluse din programul de predare a religiei în şcoli.

AICI

Toti suntem vinovati, spunea batranul Verhovenski

Anatemizarea comuniştilor

Canoanele Sinodului al saselea local de la Sardica (343), 13 Sard.
PEDEPSELE DATE DE UN EPISCOP AU TĂRIE ÎN ÎNTREAGA BISERICĂ
Episcopul Osiu zise: „Să aprobe toţi şi acestea: Dacă vreun diacon, sau presbiter, sau oricare dintre clerici ar fi excomunicat şi s-ar refugia la alt
episcop, care-1 cunoaşte şi ştie că s-a dezbinat de comuniunea cu episcopul său, nu trebuie să-i acorde aceluia comuniunea, făcând ocară fratelui său episcop. Iar de ar îndrăzni să facă aceasta, să ştie că, adunându-se episcopii, va fi tras la răspundere”. Zis-au episcopii:
„Hotărârea aceasta va păstra totdeauna pacea şi va menţine unitatea
tuturora”.
12, 13, 16, 32,33 ap.; 5 sin. I ec; 6 Antioh.; 11,29, 133 Cartag.; 1 Sof.

Anatemizarea comuniştilor sau cum a ajuns Lenin în calendarul “ortodox”

Pe 19 ianuarie 1918 patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toţi cei care, fiind botezaţi în Ortodoxie, au ucis oameni nevinovaţi alături de hoarda comunistă. Trei zile mai tîrziu, pe 22 ianuarie, Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.

Restul, AICI

Bunicii lui Iisus. Ce minunat!

Papa binecuvântează toţi bunicii din lume în comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare şi bunicii lui Iisus





(RV - 26 iulie 2009) Peste 5000 de persoane, într-o minunată duminică însorită, au urcat la Les Combes, o fracţiune a comunii Introd din regiunea italiană Valle d’Aosta pentru a se ruga împreună cu Papa rugăciunea Îngerul Domnului şi asculta cuvântul său de zidire sufletească. Mulţi dintre cei prezenţi erau, fireşte, locali, dar mulţi şi credincioşii veniţi din regiunile Piemont, Lombardia, Liguria, Toscana şi chiar Veneto. Între pelerini, şi credincioşi de limbă polonă şi spaniolă. Papa a vorbit despre Anul Preoţiei pornind de la evanghelia înmulţirii pâinilor. Cu cinci pâini de orz şi doi peşti puşi la dispoziţie de un copil anonim Iisus satură cinci mii de oameni: punând la dispoziţia lui Isus puţinul lor, preoţii - a spus Papa - devin instrumente de mântuire pentru toţi.

Apoi, cu referinţă la comemorarea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria şi bunicii lui Iisus, papa Benedict a subliniat rolul educativ al părinţilor şi rolul important al bunicilor ca depozitari ai valorilor. Miercuri 29 iulie, Papa încheie perioada de odihnă la Les Combes şi se întoarce direct la reşedinţa de vară din Castelgandolfo.
Dar să ascultăm alocuţiunea Sfântului Părinte care a început cu un salut:
• „Dragi fraţi şi surori, Duminică frumoasă vouă tuturor! Ne întâlnim la Les Combes, aproape de casa primitoare pe care călugării salezieni o pun la dispoziţie Papei, unde termin perioada de odihnă între frumoşii munţi din Valle d’Aosta. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat bucuria acestor zile marcate de adevărată destindere - în pofida micului incident bine cunoscut vouă, şi vizibil, aş spune”.

Papa a folosit prilejul pentru a mulţumi cu afecţiune celor care s-au străduit să-i stea aproape cu discreţie şi cu mare devotament. I-a salutat pe cardinalul Poletto, arhiepiscop de Torino şi episcopii prezenţi, în special pe episcopul de Aosta, mons. Giuseppe Anfossi, căruia i-a mulţumit pentru cuvintele pe care i le-a adresat. A salutat în mod cordial parohul din Les Combes, autorităţile civile şi militare, Forţele de ordine „şi pe voi toţi, dragi prieteni, - a spus - precum şi pe cei care s-au unit cu noi prin radio şi televiziune”.

Şi apoi alocuţiunea propriu-zisă de zidire spirituală:
• „Astăzi, în această splendidă duminică în care Domnul ne arată toată frumuseţea creaţiei sale, Liturghia prevede ca pagină evanghelică începutul capitolului VI după Ioan, care conţine mai întâi minunea pâinilor - când Iisus a dat să mănânce la mii de persoane doar cu cinci pâini şi doi peşti; în continuare o altă minune a Domnului care umblă pe apele lacului în furtună; şi în fine, discursul în care El se revelează ca „pâinea vieţii”.

Povestind „semnul” pâinilor, - a observat Pontiful - evanghelistul subliniază că Cristos, înainte de a le împărţi, le-a binecuvântat printr-o rugăciune de mulţumire (Cf v.11)). Verbul grec este eucharistein, şi trimite direct la povestirea Ultimei Cine, în care, de fapt, Ioan nu relatează instituirea Euharistiei, ci spălarea picioarelor. Euharistia este aici ca anticipată în marele semn al pâinii vieţii. Şi aici învăţătura Papei:
• „În acest An al Preoţiei, cum să nu amintesc că în special noi preoţii putem să ne oglindim în acest text ioaneu, identificându-ne în Apostoli, acolo unde spune: Unde vom găsi pâine pentru toată această lume? Şi citind despre acel copil anonim care are cinci pâini de orz şi doi peşti, şi nouă ne vine spontan să spunem: Dar ce înseamnă aceasta pentru o atare mulţime?”

În alte cuvinte: cine sunt eu? Cum pot, cu limitele mele, să-l ajut pe Isus în misiunea sa? Şi răspunsul îl dă Domnul: tocmai punând în „sfintele şi preacinstitele” sale mâini puţinul care ei sunt, preoţii devin instrumente de mântuire pentru atâţia, pentru toţi. Şi în continuare papa Benedict:
• „Un al doilea punct de reflecţie ne vine din comemorarea de azi a sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria şi, deci, bunicii lui Iisus. Această comemorare face să ne gândim la tema educaţiei, care are un loc atât de important în pastorala Bisericii. În special, ne invită să ne rugăm pentru bunici, care în familie sunt depozitarii şi adesea martorii valorilor fundamentale ale vieţii.
• „Sarcina educativă a bunicilor este mereu foarte importantă, şi devine încă mai mult când, din diferite motive, părinţii nu sunt în măsură să asigure o adecvată prezenţă alături de fii, în vârsta creşterii”.

Papa a încredinţat ocrotirii Sfintei Ana şi Sfântului Ioachim toţi bunicii lumii, acordându-le o specială binecuvântare. Fecioara Maria, care - după o frumoasă iconografie - a învăţat să citească Sfintele Scripturi pe genunchii mamei Ana, să-i ajute să alimenteze mereu credinţa şi speranţa la izvoarele Cuvântului lui Dumnezeu.

După recitarea rugăciunii Îngerul Domnului papa Benedict al adresat saluturi în limbile franceză, engleză, germană spaniolă, polonă şi italiană.

În franceză, Pontiful a spus că „noi celebrăm, ca în fiecare duminică, lucrurile minunate pe care Domnul le-a făcut pentru noi. „De aceea - a spus Papa - vă invit să recunoaşteţi în vieţile voastre harul îmbelşugat al lui Dumnezeu pentru fiecare om. În această perioadă de vară, vă invit, urmând exemplul Domnului, să vă retrageţi de o parte pentru a vă ruga. Nu-l uitaţi pe Dumnezeu în timpul vacanţei, al concediilor căci El rămâne prezent alături de voi şi vă însoţeşte”.

„Sper ca perioada concediului - a spus în engleză - să fie un timp de mare bucurie, petrecut împreună ca familii, şi de profundă reînnoire spirituală în timp ce vă odihniţi în minunate daruri făcute de Dumnezeu în creaţie”

În germană, Papa a mulţumit pentru rugăciunea şi urările din ultimele zile. A amintit că „fiecare duminică ne invită la Sfânta Liturghie să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Acolo auzim Cuvântul său viu şi primim Trupul său ca hrană spirituală”.

În spaniolă, Pontiful a invitat credincioşii „ca după exemplul Sfintei Fecioare Maria să fie supuşi la voinţa lui Dumnezeu pentru a da mărturie despre iubirea sa nemărginită pe care o are pentru toţi”.

În polonă, Papa a mulţumit credincioşilor pentru rugăciunea şi cuvintele de solidaritate pe care i le-au exprimat după micul incident. „În ziua Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Mariei, urez ca în fiecare familie să domnească spiritul de iubire şi fidelitate.

În fine, în italiană Papa a salutat cu afecţiune familiile şi grupurile prezente, în special Surorile Carităţii Sfintei Maria reunite pentru Capitulul lor general, Surorile Fiice ale Mariei Ajutătoare din Aosta şi celelalte călugăriţe prezente, Comunitatea Sfântul Egidiu, Comuniune şi Eliberare, credincioşii din diferite parohii dintre care unele de la mari distanţe, credincioşii din Courmayeur, „Opera pentru Tineret Giorgio la Pira din Florenţa, numeroşii africani rezidenţi în Torino.

Papa a încheiat cu un gând la toţi ce vârstnici. „Puţin mai înainte, vorbind despre Sfinţii Ioachim şi Ana, am amintit bunicii. Acum aş vrea să extind gândul meu la toţi cei vârstnici, mai ales cei care se găsesc mai singuri şi în dificultate.

A mulţumit tuturor pentru prezenţa la întâlnirea de rugăciune, le-a dorit în continuare o duminică frumoasă şi a încheiat cu un salut în dialectul valdostan:
• Cher Valdôtains, ze si fran content d’itre inquie avui vo. Preiode pe me e pe totta l’Eglieise. A cieutte ze suetto on bon izoten!
Dragi vadostani, sunt cu adevărat mulţumit să fiu aici cu voi. Rugaţi-vă pentru mine şi pentru Bisericiă. Tuturor vă urez o vară frumoasă!

Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea pentru rugăciunea Îngerul Domnului recitată duminică în Valle d’Aosta, pe mare pajişte din Les Combes unde îşi încheie miercuri 29 iulie actuala perioadă de odihnă estivă, binecuvântare ce ajunge pe această cale la toţi cei care o primesc în spirit de credinţă.

Trafic de rinichi prin sinagogi - articol Ziua

-- FBI a arestat 44 de persoane printre care escroci, politicieni si rabini sub invinuirea organizarii unei retele de crima organizata

Ofiterii Biroului Federal de Investigatii american (FBI) au arestat, ieri, intr-o actiune de amploare desfasurata pe intreg teritoriul statului New Jersey, o retea de crima organizata formata din escroci, rabini si politicieni regionali. Toti acestia sunt acuzati de spalarare de bani, trafic de organe si coruptie. Intreg scenariul acestui episod a fost descris de ziaristii cotidianului new-yorkez Wall Street Journal ca fiind unul demn de standardele serialului "Clanul Soprano". Rabinii din New York si New Jersey au fost arestati in legatura cu acuzatii de spalare de bani si trafic de rinichi prin intermediul retelei care actiona in SUA, Israel si Elvetia. Potrivit publicatiei ameri­cane, forte impresionante au maturat New Jersey si New York, ridicand nu mai putin de 44 de persoane, in­clusiv primari, rabini, pre­cum si un traficant de rinichi in cadrul unei investigatii ce s-a intins pe parcursul a mai bine de zece ani. Ancheta a urmarit demascarea coruptiei din sistemul public si a unor operatiuni internationale de spalare a unor mari sume de bani. Intreaga poveste se invarte in jurul personajului-cheie, Solomon Dwek, un dezvoltator imobiliar care a decis, in urma acuzarii sale in 2006 de mai multe infractiuni bancare, sa cola­boreze cu FBI-ul. Acesta a fost de acord sa poarte microfoane in timp ce le oferea mita mai multor primari ai statului New Jersey, precum si altor inalti functionari publici, in schimbul unor favoruri de natura economica. Printre persoanele arestate se numara primarii democrati ai oraselor Hoboken si Secaucus, Peter Cammarano III si Dennis Elwell, parlamentarii statului New Jersey, Daniel Van Pelt si Harvey Smith, si viceprimarul orasului Jersey, Leona Beldini. Profit prin non-profit In acest lung lant al infractiunilor, procurorii au mai descoperit si rabini care se foloseau de organizatiile lor non-profit, infiintate pe langa sinagogi, pentru a masca operatiuni de spalare de bani. In 2007, Eliahu Ben Haim, rabinul sef al Congre­gatiei Ohel Yaacob, o sinagoga din New Jersey, a acceptat un cec de 50.000 de dolari de la Dwek, bani care au fost retrasi din contul unei companii fantoma creata de FBI pentru Dwek, tocmai pentru facilitarea investigatiilor. Banii de pe cec au fost apoi livrati in conturile unei orga­nizatii de caritate conduse de Ben Haim pentru ca apoi sa se intoarca pe cai legale catre Solomon Dwek. Comisionul lui Haim pen­­tru aceasta afacere oneroasa era de 10%. Investigatiile asupra acestui caz au inceput in 1999. Doua sute de agenti FBI si ai Biroului pentru Colectarea Taxelor din cadrul Trezoreriei Ame­ricane au operat joi arestari si au emis mandate de per­chezitie pe tot teritoriul statului New Jersey, a declarat ofiterului FBI, Weysan Dun. Din cele 44 de persoane retinute, 29 dintre acestea sunt acuzate de coruptie iar 15 de spalare de bani.

Madalin NECSUTU AICI

Serafim de Sarov

Serafim de Sarov

„Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”

FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”

FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”

Postat de admin pe 26 Jul 2009 la 12:03 am | Categorii: Biserica rastignita, Parintele Gheorghe Calciu, Sfintii inchisorilor Print

- 51 de ani de la plecarea la cer a unuia dintre cei mai mari sfinti romani ai inchisorilor comuniste, de la care am avea enorm de invatat, daca am dori sa-l cinstim sincer si ne-ideologic, cautand a-l urma in Duh si-n Adevar -

“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).

(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 - la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)

Sfinti contemporani: Constantin Oprisan, martir al închisorilor comuniste

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :

Partea I

“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava - intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit.

In celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani - sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi.

Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa - surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: “Iarta-ma!” Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.

Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.

El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.

- Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?

- El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze - sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.

- V-a povestit despre momentul in care a fost seful “Fratiilor de Cruce”?

- Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent - uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.

Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.

Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbiereau. Pe urma eu ma barbieream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbieream, Marcel [Petrisor, n.n.], studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, “Mergi si vezi de Constantin Oprisan; moare”. M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula. Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.

- Cat ati stat cu el in acea celula?

- Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.

Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.

Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori - ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan - trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie - corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os - fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.

Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula“. Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.

- Era mai in varsta ca dumneavoastra?

- Da, era mai in varsta cu aproape sase sau sapte ani. Si nu am mai avut nici o repulsie fata de el dupa acel prim moment. Am avut grija de el cu dragoste si respect. Era ca un copil in mainile mele. Il puneam pe closet, il spalam - faceam totul pentru el. Ma gandeam ca pentru aceasta dragoste prin care eram legati, trebuia sa vina la noi si sa ne dea lumina lui Dumnezeu.

- Sunt sigur ca se roaga pentru dumneavoastra. Dumneavoastra probabil ca va rugati pentru el tot timpul.

- Da, tot timpul. La fiecare Sfanta Liturghie, imi amintesc de el si de toate persoanele care au murit in inchisoare. Dar pentru el am o rugaciune speciala…

Nu exista bariere pentru rugaciune. In celula mea - in timpul celei de a doua detentii - din cand in cand alti detinuti treceau pe sub fereastra mea si tipau: “Oamenii va stiu; oamenii se roaga pentru dumneavoastra”. Cateodata aveam momente de o deosebita bucurie spirituala in inchisoare. Stiti, nu exista explicatie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legatura cu lumea. Ma simteam cateodata complet pierdut in inchisoare. Nu aveam nici o perspectiva a eliberarii. Singura perspectiva era sa mor in inchisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituala. Nu radeam - era ceva in interiorul meu - o bucurie in mine. Nu tot timpul, dar din cand in cand. Apoi am auzit ca sunt grupuri de oameni care se roaga pentru mine in toata lumea, si sunt sigur ca aceasta fericire erau momente de comuniune in rugaciune cu acesti oameni, pentru ca nu exista bariere, nu exista gardieni care sa opreasca rugaciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituala.

- Toti care au vorbit cu persoane care au fost in inchisoare spun acelasi lucru.

- Este imposibil pentru cineva din afara inchisorii sa inteleaga. Suntem liberi si suntem foarte fericiti ca suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru inchisoare. Si nu o putem explica altora. Ei spun ca suntem nebuni. Cum iti poate lipsi inchisoarea? Deoarece in inchisoare am avut cea mai spirituala viata. Am atins niveluri pe care nu suntem in stare sa le atingem in lumea aceasta. Izolati, ancorati in Iisus Hristos, am avut bucuria si iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu exista cuvinte sa exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienta noastra spirituala nu pot intelege ca am putut fi fericiti in inchisoare. Cand aveam grija de Constantin Oprisan in celula, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simteam spiritualitatea sa penetrand sufletul meu. Am invatat de la el sa fiu bun, sa iert, sa nu blestem pe cei care ma torturau, sa nu consider nimic din aceasta lume o bogatie. De fapt el traia intr-o alta lume. Numai corpul sau era cu noi - si dragostea sa. Va puteti imagina? Noi eram intr-o celula fara ferestre, fara aer, umeda, murdara - dar inca mai aveam momente de bucurie pe care niciodata nu le-am mai intalnit in libertate. Nu pot explica aceasta”.

*

“Acest text a aparut in “Cuvantul ortodox” (“The Orthodox Word”), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco.

In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam”.

Partea a II-a

Cuvioasa Maria Egipteanca, 1 aprilie 1998
Biserica “Sfanta Cruce” - Alexandria, SUA

“- In recenta vizita la Manastirile de pe Coasta de Vest ati avut bucuria sa vedeti cum Constantin Oprisan este cinstit la aceste manastiri ca si martirii vechi ortodocsi. Cum vedeti aceasta canonizare locala a lui Constantin Oprisan?

- Sigur ca nu a fost de fapt canonizat, ci manastirea l-a acceptat pe el ca un martir, ceea ce si este de fapt. O canonizare se face prin autoritatea Bisericeasca. Am vazut ca rusii au canonizat mii de fosti detinuti politici, oameni care au murit in inchisori, familia tarului toata a fost canonizata, pe cand in Romania nu s-a facut nici o canonizare, dimpotriva am auzit ca Preasfintitul Daniel al Moldovei nu permite ca sa fie pomeniti, fara nume, cei care au murit in inchisori, ci numai cei care au luptat si au murit in revolutie, ceea ce imi denota mie o opozitie totala fata de oamenii care au murit in inchisori. Pentru ca ei se tem de fapt de aspectul politic. Pentru oamenii acestia, care au murit in inchisori, nu a contat aspectul politic; ei au murit pentru credinta si pentru neam, nu pentru o idee politica.(…)

- Si cum vedeti un inceput pentru canonizarea lui? Din cate stiu eu, in primele secole, cand un martir se jertfea pentru Biserica, mai intai era cinstit local. Cei din preajma scriau un martilorogiu si incepeau cinstirea lui, urmand ca apoi intreaga Biserica sa-l accepte si sa-l cinsteasca. Cum credeti ca s-ar putea incepe acuma si urni din loc aceasta canonizare a martirilor nostri din ultimii 60 de ani?

- Stiu ca s-au facut niste interventii pe langa Sfantul Sinod, pentru canonizarea lui Gafencu si a lui Constantin Oprisan, probabil si altii. Sinodul nu a dat inca nici un raspuns. Nici da, nici ba. Dar in general asa este: intai si intai pietatea populara consacra un martir, un sfant. Pentru ca Biserica fiind asa cum s-a spus sub persecutie nu putea sa se intruneasca sau sa ia anumite masuri. Si mai tarziu, cand Biserica a fost repusa in drepturile ei, ceea ce pietatea populara consacrase ca martir pentru Biserica a fost acceptat de Biserica. Asa ar trebui sa se faca si acum. Pietatea populara, cei care au suferit in inchisori si toti ceilalti trebuie sa-i cinsteasca si atunci Biserica va trebui sa ia in considerare aceste lucruri.

- Ce ne puteti spune despre viata pana in inchisoare a lui Constantin Oprisan?

- Stiu foarte putine lucruri despre Costache Oprisan, decat din ceea ce mi-a povestit el. Stiu ca dupa 1941 a plecat in Germania, a fost in lagar o vreme, era foarte tanar, a iesit din lagar si a studiat filozofia. Intr-adevar el era cel mai bun cunoscator din Romania, chiar mai bun decat profesorii, a filozofiei moderne, adica a existentialistilor si ceilalti. Si din cauza asta cand s-a intors pe urma in tara, in 1946-1947 si a inceput filozofia la Cluj, cand a fost vorba de existentialisti, D. D. Rosca l-a pus pe el sa tina cursul in fata studentilor. Era extraordinar. Era de o inteligenta nemaipomenita. Dupa ce a venit din Germania a fost seful Fratiilor de Cruce pe tara. Eu nu l-am cunoscut inainte, insa toti acei care l-au cunoscut si pe care i-am intalnit in inchisoare aveau un adevarat cult pentru el. Era o personalitate deosebita. Era o personalitate care nu s-a format numai in inchisoare ci era format din afara. Era un fel de …, nu exagerez cand spun ca era un tip cu geniu in el, o scanteie de geniu. Si cu o viata morala, si cu o viata religioasa, si cu o viata dedicata Fratiilor de Cruce incat si in inchisoare a ramas pe linia lui, numai ca s-a adancit, bineinteles, in timpul acesta din inchisoare.

- Unii vorbesc ca ar fi cedat la inchisoare la un moment dat. Dumneavoastra ce parere aveti despre astfel de opinii?

- Costache Oprisan a fost unul dintre cei mai chinuiti in inchisoare. Pentru ca el avea functie si toata demascarea incerca sa-l faca pe Costache Oprisan sa cedeze sau sa-l desfiinteze pentru ca toti tinerii care priveau spre el sa-si piarda orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu stiu daca a cedat sau daca nu a cedat, stiu ca a fost asa de torturat incat, cand am stat eu cu el in celula avea plamanii complet distrusi. Daca a cedat sau daca nu a cedat?… Acolo nimeni nu a ramas intreg. Decat cei care au murit. Asa ca nu putem face o judecata de felul acesta. Au fost conditii supra-umane”.

Si cad, plângându-mi vina, pe bratele luminii.
Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mântuit.
Obrazul I se pleaca si simt pe fata spinii,
Si ploua harul pacii pe sufletu-mi smerit.
…
De sus, privind mocirla prin care ai trecut
Ca de un vis de groaza, te-o trece un fior,
Îti vei desprinde ochii si gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo, simtindu-te usor. Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tau purtat,
Lasând în urma astrii, cenuse tot mai fina,
Fosnirea lor s-o stinge în sufletu-mpacat,
Si vei intra, scânteie, în marea de lumina.
…
“Întâlnirea cu Iisus” si “Întoarcere”
C. Oprisan

***

• Hotnews: Sfintii inchisorilor - Costache Oprisan sau pledoaria filozofului pentru dragoste:

“Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger

Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti

In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara

Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca

Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani de munca silnica
Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare - cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Maftei, si el legionar incadrat, povesteste:

„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci - imi zice el - io sa iau Moldova»; in ‘47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu’». Si l-am lamurit ca ne prinde… Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri…”

Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti

Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):

La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie… I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi… Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini …l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar”… Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa…

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte… I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera… Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris - Alba-Iulia, 1994):

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».

Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer. Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):

“Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti“.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinurilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau - curatat prin patimire de orice patima - la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991):

Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. […]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

(…)

Moartea lui Oprisan

“Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama… Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula… Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

(…)

Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:

„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).

Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor
Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.
Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,
Mai flutura mirajul abstractului cuvant.
(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.
Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-Ti sarute haina
Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.
(Elegia orgoliului) (…)

Să nu te-ntorci din cale cînd Duhul Rău te minte,

Căci vei rămîne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

• Parintele Gh. Calciu - inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Două relatări despre Costache Oprişan
• Constantin Oprişan sau înţelepciunea lirică a muceniciei, de Marcel Petrişor
• Un discipol necunoscut al lui Heidegger, de Isabela Vasiliu-Scraba
• Cartile spiritului si alte poezii - de Constantin Oprisan - Versurile lui Constantin (Costache) Oprisan (1921-1958), mort in temnita comunista de la Jilava si aproape uitat de posteritate, au fost reconstituite din memorie de fostii detinuti politici Gheorghe Calciu si Marcel Petrisor, camarazi de celula cu poetul. Amplul poem intitulat “Cartile spiritului” da masura unui mare talent neimplinit si a unor alese constiinte marturisitoare, statornicind in veac crezul donquijotesc al unei generatii mucenicite.

Criza economica!!!!!!

Ce mascarada ne inconjoara. Reduceri de salarii intr-o tara care nu produce nimc. Micsorari de venituri in maghernita numita Romania. Sens electoral. Imprumuturi externe care nu-si afla implinirea. Cursul leu/ euro este tinut, ascuns. Cred ca a ajuns, real, la 7 lei. Catastrofa se apropie ineluctabil. Nimeni nu stie ce sa faca. S-au trezit in pozitii, privilegiate odata, care le cer responsabilitati. In curand guvernele vor demisiona din ce in ce mai repede. De ce? Pentru ca nu va mai fi de unde sa se ciupeasca ceva. Normal... pentru ce sa ai atata responsabilitate, la 7000 lei salariu, daca nu vei mai avea munti de bani de gestionat.
Ne paste o revolta? Posibil, desi romanul nu se revolta prea repede ( deh, morala "crestina"). Insa exista acum in Romania o generatie de copii/ tineri ce nu mai cred in asceza, care au crescut in timpul bunastarii. Ei nu vor ierta... Vom avea miscari de strada... Tinerii, umiliti de scoala si de guverne, nu vor accepta jocul. In spatele geamurilor, in spatele blocurilor au crescut oameni de care guvernul habar nu are. Nu stie cine sunt, nu ii cunoaste nu stie cum traiesc si cum castiga cele necesare. Dintre ei se vor ridica contestatari, duri si greu de cumparat. E o chestiune de timp.
Suntem speriati de o haita de conducatori cum ca va fi rau, asta dupa ce ne-au spus ca va fi bine. Au vandut aceasta tara pe nimic. In afara investitiilor straine aceasta tara nu a produs nimic. Acestea retragandu-se vedem goliciunea unei tari. Ni se va cere plata pentru imprumuturi si pentru ajutoare. Ce vom da daca nu producem nimic? Vom da singurul produs care se obtine fara prea mare bataie de cap. Vom plati in oameni, in copii si in tineri. Acestia vor fi obligati sa plateasca pentru ca parintii lor au vrut sa aiba caldura iarna indiferent la ce pret. Vor plati pentru ca parintii lor au baut ape minerale scumpe, s-au sters la cur cu hartie fina (scumpa si ea), au mancat mici si au baut bere in fiece week-end, si-au cumparat plasme si si-au marit, pe credit, sanii si penisurile.
Spune Iezechiel " De aceea părinţii îşi vor mânca pe copii în mijlocul tău şi copiii îşi vor mânca părinţii lor" iar Ieremia " Femeile, deşi miloase, au fiert cu mâinile lor copiii şi i-au mâncat în vremea căderii fiicei poporului meu. "
Parintii isi vand copiii pentru ca ei sa aiba de toate. Accepta orice li se cere orice li se daruieste fara sa intrebe cine plateste si cum. Vom plati toti? Nu cred. Tolstoi, intr-o povestire, spune ca va plati cel ce s-a bucurat (s-a bucurat de prost si de slab ce este caci si-a satisfacut patimile) nu si cel ce s-a chinui langa acesta. Si acestia sunt copiii.

Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu

Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu
By paulsiladi

Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Mpicture51unster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă, iar în luna ianuarie a acestui an a primit hirotesia întru citeț. În 21 octombrie anul curent a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Despre K. C. Felmy am purtat un dialog în primăvara acestui an, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova.



Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?



Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.



Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?



Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limpa poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie. Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie, însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum carede multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.

Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.



Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?



Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.



Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?



Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon­-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile.El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.



Vorbeaţi la început de contextul cultural, care în acelaşi timp atrage dar şi blochează. Care este raportul dintre Ortodoxie şi contextul cultural, şi formele culturale pe care aceasta le îmbracă?



Fără îndoială Ortodoxia nu poate fiinţa în eter, sau în vid. Ortodoxia, şi teologia în general presupun şi un context cultural. Aş putea spune că, în general, contextul cultural este o haină a teologiei, dar nu mai mult decât atât. Raportul dintre teologie şi cultură trebuie foarte clar trasat. Ţine de o anumită cultură, dar de o cultură teologică, nu de o cultură în general, faptul de a purta barbă sau nu. Fără îndoială, dacă voi purta barbă, barba nu o să mă mântuiască. Ce simplu ar fi, nu ar trebui să mă mai nevoiesc toată viaţa! Faptul de a purta barbă are de-a face cu o anumită cultură teologică, cu o anumită accepţiune referitoare la smerenie în răsărit. Faptul de a nu purta barbă în apus are de-a face cu o anumită accepţiune referitoare la barbă în apus. În apus căpeteniile politice purtau barbă. A fi puternic însemna a purta barbă. Monahul apusean şi-a tăiat barba, pentru a arăta că după logica lumii acestei el e slab, sărac cu duhul. Acelaşi lucru se întâmplă în răsărit, însă în antiteză cu lumea culturală, politică de la la Constantinopol, unde împăratul roman, bizantin este ras, arată frumos. Apropo, am putea să vedem cum arăta Sfântul Impărat Constantin cel Mare, în statuia lui de la Lateran. Arăta cam cum arăta împăratul Traian, un împărat roman în sensul cel mai autentic al cuvântului. Imaginea din icoană este imaginea duhovnicească. Icoana nu reflectă imaginea fizică niciodată. Prin antiteză cu lumea politică, bizantină, s-a purtat barbă. Fără îndoială că eu port tradiţia aceasta, noi nu renunţăm la ea, dar este o chestiune de cultură teologică.

AICI

Omul şi destinul. Semnificaţia „bucuriei de a trăi" - M Eliade in "Istoria credintelor..."

Omul şi destinul. Semnificaţia „bucuriei de a trăi"

Judecată în perspectiva iudeo-creştină, religia greacă pare să se fi format sub semnul pesi­mismului: existenţa umană este,prin definiţie, efemeră şi încărcată de griji. Homer compară omul cu „frunzele rostogolite de vânt în ţărână" (Iliada, 6,146 sq.). Comparaţia este reluată de poetul Mimnermos din Colophon (secolul VII) în lunga sa înşiruire a relelor: sărăcie, boli, doliu, bătrâneţe etc. „Nu există om căruia Zeus să nu-i trimită o mie de rele". Pentru contemporanul său, Simonide, oamenii sunt „făpturi de o zi", trăind ca vitele, „fără să ştie din care parte le va trimite Zeus destinul". 0 mamă îl roagă pe Apollon să-i răsplătească pietatea, acordându-le celor doi copii ai ei cel mai de preţ dar al său; zeul consimte şi copiii se sting în aceeaşi clipă, fără suferinţe (Herodot, 1,31,1 sq.). Teognis, Pindar, Sofocle proclamă că soarta cea mai bună pentru oameni ar fi să nu se nască, sau, o dată născuţi, să moară cât mai repede posibil.

Moartea, totuşi, nu rezolvă nimic, întrucât ea nu aduce extincţia totală şi definitivă. Pentru contemporanii lui Homer, moartea era o postexistenta diminuată şi umilitoare în beznele subpământene ale Hadesului, locuit de umbre palide, lipsite de forţă şi memorie (Ahile, căruia Ulise reuşeşte să-i evoce fantoma, declară că i-ar plăcea să fie mai degrabă, pe pământ, sclavul unui om sărac, „decât să domnească peste toată împărăţia morţilor"). De altfel, binele săvârşit pe pământ nu era răsplătit şi răul nu era pedepsit. Singurii condamnaţi la chinuri veşnice erau Ixion, Tantal, Sisif, pentru că îl jigniseră pe Zeus în persoană. Menelaos nu coborâse în Hades, ci fusese transportat în Elyseu, doar pentru că, însurându-se cu Elena, devenise nepotul lui Zeus. După tradiţia transmisă de Hesiod (cf. § 85), alţi eroi se bucură de aceeaşi soartă. Dar este vorba de fiinţe privilegiate.

Această concepţie pesimistă s-a impus în mod fatal când grecul a luat cunoştinţă de pre­caritatea condiţiei umane. Pe de o parte, omul nu este, stricto sensu, „creatura" unei divinităţi (idee împărtăşită de numeroase religii arhaice, şi de către cele trei monoteisme); prin urmare, el nu îndrăzneşte să spere că rugăciunile sale vor putea stabili o anumită „intimitate" cu zeii. Pe de altă parte, el ştie că viaţa sa este deja hotărâtă de către destin, moira sau aisa, „soarta" sau „partea" care i-a fost atribuită — adică, pe scurt, timpul acordat până la moarte. Prin urmare, moartea era hotărâtă în momentul naşterii; durata vieţii era simbolizată de firul pe care îl teşea divinitatea. Totuşi anumite expresii precum „moira zeilor" (Odiseea, 3, 261) sau „aisa lui Zeus" (Iliada, 17, 322: Odiseea, 9, 52), lasă să se înţeleagă că Zeus însuşi a hotărât sorţile. In principiu, el poate modifica destinul; aşa se pregătea să facă în cazul fiului său, Sarpedon (Iliada, 16, 433 sq.), în momentul în care viaţa acestuia din urmă ajunsese la capăt. Dar Hera îi arată că un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului — adică, ale justiţiei (dike) — şi Zeus îi dă dreptate.

Acest exemplu arată că Zeus însuşi recunoaşte supremaţia justiţiei; de altfel, dike nu este decât manifestarea concretă, în societatea umană, a ordinii universale, altfel spus, a Legii divine (themis). Hesiod afirmă că Zeus le-a dăruit oamenilor „dreptatea" ca să nu se poarte ca nişte animale sălbatice. Prima îndatorire a omului este de a fi drept şi de a da dovadă de „cinste" (time) faţă de zei, în special oferindu-le sacrificii. Desigur, semnificaţia termenului dike a evoluat în decursul secolelor care îi separă pe Homer pe Euripide. Acesta din urmă nu ezită să scrie: „Dacă zeii fac ceea ce e urât (sau josnic), nu sunt zei!" (fr. 292 din Bellerophon). Inainte de Euripide, Eschil declara că Zeus nu îi pedepseşte pe cei nevinovaţi (Agamemnon, 750 sq.). Dar încă în Iliada Zeus se poate recunoaşte ca protectorul lui dike, pentru că el garantează jurămintele, proteguieşte pe străini, oaspeţi şi pe toţi cei care cer ceva.

Pe scurt, zeii nu lovesc oamenii fără motiv, atâta vreme cât muritorii nu transgresează limitele modului lor de existenţă. Dar e greu să nu încâlci limitele impuse, căci idealul omului este „excelenţa" (arete). Or, o excelenţă excesivă riscă să trezească orgoliul nemăsurat şi insolenţa (hybris), ceea ce i s-a întâmplat lui Aiax, când s-a lăudat că va scăpa de moarte în ciuda zeilor, şi a fost zdrobit de către Poseidon (Odiseea, 4, 499-511). Hybris-ul provoacă o nebunie temporară (ate), care „orbeşte" victima şi o mână către dezastru. Aceasta înseamnă că hybris-ul şi consecinţa lui, ate, sunt mijloacele prin care se realizează în unele cazuri (eroi, regi, aventu­rieri etc.), moira, partea de viaţă dată la naştere acelor muritori prea ambiţioşi sau pur şi simplu iluzionaţi de idealul „excelenţei". La urma urmei, omul nu dispune decât de propriile sale limitări; cele care îi sunt menite prin condiţia sa umană şi, mai ales, prin moira sa. înţelepciunea începe o dată cu conştiinţa finitudinii şi precarităţii oricărei vieţi umane. E vorba deci de a profita de tot ceea ce poate da prezentul; tinereţe, sănătate, bucurii fizice sau prilejuri de a ne ilustra virtuţile. Aceasta este lecţia lui Homer: să trăieşti, total, dar nobil, în prezent. Desigur, acest „ideal" apărut din disperare va cunoaşte modificări; vom examina, în altă parte, pe cele mai importante (cf. partea a Il-a). Dar conştiinţa limitelor predestinate şi a fragilităţii existenţei nu s-a şters niciodată. Departe de a inhiba forţele creatoare ale geniului religios grec, această viziune tragică a dus la o revalorizare paradoxală a condiţiei umane. Deoarece zeii 1-au obligat să nu treacă dincolo de limitele sale, omul a sfârşit prin a realiza perfecţiunea şi, plecând de aici, sacralitatea condiţiei umane. Altfel spus, el a redescoperit şi desăvârşit sensul religios al „bucuriei de a trăi", valoarea sacramentală a experienţei erotice şi a frumuseţii corpului omenesc, funcţia religioasă a oricărei petreceri colective organizate — procesiuni, jocuri, dansuri, cântece, competiţii sportive, spectacole, banchete etc. Sensul religios al perfecţiunii corpului uman — frumuseţea fizică, armonia mişcărilor, calmul, seninătatea — a inspirat canonul artistic. Antropomorfismul zeilor greci, aşa cum se lasă surprins din mituri, şi care va fi, mai târziu, criticat drastic de către filosofi, îşi regăseşte semnificaţia religioasă în arta statuară care-i înfăţişează pe zei. în mod paradoxal, o religie care proclamă distanţa ireductibilă dintre lumea divină si aceea a muritorilor face din perfecţiunea corpului omenesc reprezentarea cea mai adecvată a zeilor.

Dar mai ales valorizarea religioasă a prezentului merită subliniată. Simplul fapt de a exista, de a trăi în timp, poate avea o dimensiune religioasă. Ea nu este întotdeauna evidentă, pentru că sacralitatea este, întrucâtva, „camuflată" în imediat, în „natural" şi în cotidian. „Bucuria de a trăi" descoperită de greci nu este o plăcere de tip profan: ea revelează beatitudinea de a exista, de a participa — chiar la modul fugar — la spontaneitatea vieţii şi maiestatea lumii. Ca atâţia alţii de dinaintea lor şi de după ei, grecii au învăţat că cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a exploata comorile, de nebănuit la prima vedere, ale clipei trăite.

Sacralizarea finitudinii existenţei umane şi a „banalităţii" vieţii „obişnuite" constituie un fenomen relativ frecvent în istoria religiilor. Dar mai ales în China şi în Japonia primului mileniu al erei noastre, sacralizarea „limitelor" şi „împrejurărilor" — de orice natură — a atins desăvârşirea şi a influenţat profund culturile respective. Ca şi în Grecia veche, această trans­mutare a „datului natural" s-a tradus şi prin apariţia unei estetici particulare.

Sa nu ne speriem fratilor, deci...

In afara de Intruparea Fiului, nimic nou sub soare.

Doar, Iisus Hristosul Tatalui a inviat din morti!

Iuda in Ghetsimani

Un prieten mi-a cerut o parere despre o icoana dintr-o manastire. In acea compozitie Iuda apare in scena sarutului avand aureola. Apare, bineinteles, un conflict teoretico-existential in sufletul crestinului care-l stie pe Iuda drept vanzatorul Fiului.


Sunt cateva aspecte pe care, dupa stiinta si experienta mea, incerc sa le clarific aici.
Cristian Badilita, in traducerea sa a Evangheliei dupa mATEI ( o ironie a graficii dar asa apare scris pe coperta editiei subventionata de Ministrul Culturii, pe care-l respect indeajuns pentru a nu-l crede de rea vointa), traduce termenul de "vanzare" prin "predare - paradidonai". Este o nuanta interesanta care mi-a certificat o intuitie.
A preda, asta cred ca-l caracterizeaza pe Iuda. Dorinta de a preda dupa mintea, sufletul dar mai ales dupa patimile sale (afecte nu simple ci compuse cu duhul propriu, duhul slavei desarte/ duhul stiintei de a face lucrurile).
Exista reprezentari timpurii in care Iuda este reprezentat cu aureola.
Sa facem o paralela cu cealalta "tradare" a Sfantului Petru. Si Sfantul este reprezentat tot cu aureola desi apostazia sa nu este cu nimic mai prejos ca a Iscarioteanului. Eu as spune ca este chiar mai mizera. El fusese mult mai apropiat de Mantuitor si vazuse ceea ce putini au avut parte. Traise atingerea Sfintei Treimi marturisind cine este Iisus, marturisind pe Hristosul Tatalui. Avusese "certitudini finale" spun eu.
Ideea reprezentarii lui Iuda fara aureola, cred eu,vine din Apus (Giotto este reprezentativ) si are fundament teologic catolic.
Comentariul meu asupra acestui fel de reprezentare:
noi, crestinii calduti, avem impresia, gresita, ca oamenii sunt ori tari ori slabi. Slabi sunt bineinteles doar cei ce nu au girul unei "institutii", aici calendarul iconografic si diploma de sfant. Iuda in Ghetsimani, daca putem face un ocol subtemporal, nu este mai jos de mine. Predarea lui Iisus Hristos de catre acesta nu este un fantastic eveniment unic. La fel cum pe marturisirea Sfantului Petru se intemeiaza Biserica pot spune ca si pe gestul lui Iuda se intemeiaza apostazia. Sa nu uitam ca imediat dupa marturisire Sfantul Petru "cade" in pozitia satanei care este o pozitie a slavei desarte, adica incepuse sa se creada ceva...devenise proprietar pe Biserica. Cum spune Caragiale "asta era cusurul lui: prea se credea".
Iuda nu se credea proprietar pe Biserica, grav de altfel, ci se credea proprietar pe sine insusi pe ceea ce voia sa se intample, stia cum trebuie sa stea lucrurile.
Coborand in registrul secund, comparatia intre pocainta Sfantului Petru si deznadejdea lui Iuda nu mai poate fi facuta caci categoriile de valoare sunt din sfere diferite. "Urma scapa turma" isi are si aici reprezentarea. In plan treimic, al atotstiintei supratemporale/ supraspatiale, sigur ca Iuda nu are aureola si nu a avut-o niciodata. Dar nu are aureola pentru ca nu a inchis bine lucrarea sa, neacceptand ca norma a Treimii drept Dragostea Tatalui ce a oferit omului libertatea qua taina. Insa sinuciderea sa lasa urma doar in Real (in sanul Bisericii qua Biserica) nu in oglinda in care vedem noi acum. Noi nu decidem ci marturisim. Judecata este a Fiului iar cel ce ne invata toate si despre toate este Sfantul Duh. Noi avem doar doi ochi iar heruvimii mii (tot nu pricep Taina Treimii). Cand privim intr-o directie, la o icoana sa zicem, atat vedem. Insa Totul este tainic.
Reprezentarea iconografica cu probleme nu este o reprezentare in sanul Treimii ci o reprezentare cu o oarecare vector pedagogic (intelegand prin pedagogie o actiune a celui indragostit de celalalt). Ea imi spune mie ca omul e slab, imi spune ca Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant imi da mie totul, imi spune ca nu exista final in sfintenie (reprezentarile iconografice, in lipsa trairii vii/ personale, au tendinta sa impuna o norma, o morala, o cateheza legalista), imi spune ca epectazele/ intinderile inainte ale Sfantul Grigorie de Nyssa sunt reale si singurele firesti.
Iuda cu aureola este o reprezentare reala, ortodoxa, tare si mangaietoare.
Sunt multe de zis. Am incercat sa schitez ceva in aceste randuri. Sper sa nu fie spre rau ceea ce am zis.

Comentariu la enciclica Caritas in veritate - de prof. Roberto de Mattei

Comentariu la enciclica Caritas in veritate

de prof. Roberto de Mattei

Pentru a înţelege în profunzime semnificaţia enciclicei papei Benedict al XVI-lea Caritas in veritate, în cadrul unei dezbateri care străbate de peste un secol gândirea catolică.

Problema se naşte către jumătatea secolului al XIX-lea, cu apariţia aşa-numitei "probleme sociale" şi cu ea a unei serii de noi doctrine, cum ar fi liberalismul şi socialismul. Enciclica Rerum novarum (1891) a lui Leon al XIII-lea, considerată primul răspuns catolic la aceste provocări, este în realitate abordarea unei ample dezbateri care vede confruntându-se două şcoli de economişti şi sociologi creştini. Primii susţin că problema socială trebuie înfruntată înainte de toate în lumina primatului virtuţii teologice a carităţii; ceilalţi în schimb afirmă primatul virtuţii morale a dreptăţii.

Din cele două poziţii provin consecinţe inevitabile. Primatul dreptăţii duce la emfatizarea rolului statului ca subiect chemat să reglementeze viaţa publică, atribuind fiecăruia ceea ce este al său. Primatul carităţii duce în schimb la sublinierea rolului individului, ca actor decisiv al oricărei relaţii sociale. Rezultă în primul caz statul planificator, în mod tendenţial socialist; în al doilea, tutelarea pieţei, a proprietăţii private, a liberei iniţiative.

Soluţia cea mai sigură, schiţată de Rerum novarum, rămâne aceea a unei sinteze între dreptate şi caritate, cu prevalenţa acesteia din urmă, conform frumoasei formule a lui Giuseppe Toniolo: "Cine poate mai mult, datorează mai mult; cine poate mai puţin, primeşte mai mult". Caritatea este în mod esenţial dăruire de sine şi a ceea ce se posedă: ea îşi are originea în spiritul de renunţare şi de sacrificiu propriu creştinismului.

În anul 1967, Populorum progressio a lui Paul al VI-lea, răsturnând tradiţia care se schiţase până atunci în gândirea Bisericii, a proclamat primatul dreptăţii asupra carităţii. Enciclica formula o evaluare negativă asupra capitalismului liberal (nr. 26), critica "schimbul liber" (nr. 58), dorea programare şi planificare (nr. 33), prevedea limitarea proprietăţii private şi redistribuirea profiturilor (nr. 23-24), exprima cultul progresului, al muncii, al "solidarităţii mondiale" (nr. 58-59).

Documentul lui Benedict al XVI-lea repropune în schimb în termeni noi doctrina tradiţională, dezvoltând paragrafele 26-31 din precedenta sa enciclică Deus caritas est, referitoare tocmai la raportul dintre dreptate şi caritate.

Este interesant de comparat incipit-urile enciclicelor lui Benedict al XVI-lea şi Paul al VI-lea. Caritas in veritate afirmă: "Caritatea în adevăr este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri" (nr. 1) şi constituie "calea maestră a doctrinei sociale a Bisericii" (nr. 2). Ea "este principiul nu numai al microrelaţiilor (raporturile amicale, familiale, de grup mic), ci şi al macrorelaţiilor: raporturile sociale, economice, politice" (nr. 2). În schimb, Populorum progressio lansa încă de la început un apel la eliberarea popoarelor "de jugul foametei, al mizeriei, la bolilor endemice, al ignoranţei" (nr. 1), fiind un ecou al utopiilor postconciliare, conform cărora ar fi fost posibilă asigurarea păcii şi bunăstării pentru întreaga societate. "Dreptate şi pace" era programul propus de papa Montini pentru "dezvoltarea integrală a omului şi dezvoltarea solidară a omenirii" (nr. 5). Este important de notat că acea caritate la care face referinţă Benedict al XVI-lea se înrădăcinează în adevăr, pentru că "un creştinism de caritate fără adevăr poate fi confundat cu uşurinţă cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru convieţuirea socială, însă marginale" (nr. 4). Doctrina socială a Bisericii este, aşadar, "caritas in veritate in re sociali": vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate. Această doctrină "este slujire a carităţii, dar în adevăr" (nr. 5). "Fără adevăr, caritatea lunecă în sentimentalism.

"Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Ea este pradă a emoţiilor şi a opiniilor contingente ale subiecţilor, un cuvânt abuzat şi deformat, ajungând să semnifice contrariul" (nr. 3).

Şi dreptatea este, desigur, prezentă în documentul pontifical. Ea nu numai că nu este o cale alternativă sau paralelă carităţii, ci este inseparabilă de ea (nr. 6). Totuşi "caritatea depăşeşte dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi din ceea ce este "al meu" altuia; dar nu este niciodată fără dreptate, care induce să se dea altuia ceea ce este "al său", ceea ce-i revine din cauza a ceea ce este el şi a ceea ce face el" (nr. 6). În acest sens, la conceptul de caritate se leagă cel de dar.

"Caritatea este iubire primită şi dăruită" (nr. 5). În dreptate îi dăm aproapelui ceea ce este al lui, în timp ce în caritate îi dăruim ceea ce este al nostru.

Faţă de enciclica predecesorului său, Benedict al XVI-lea are o poziţie analoagă cu aceea asumată faţă de Conciliul Vatican II: ea trebuie recuperată interpretând-o în lumina tradiţiei. Papa subliniază că Populorum progressio este încă în măsură să ne vorbească, numai dacă "este inserată în marele curent al tradiţiei" (nr. 12). Pentru a înţelege semnificaţia şi rolul dezvoltării despre care vorbea Paul al VI-lea, "punctul corect de vedere este cel al tradiţiei credinţei apostolice, patrimoniu vechi şi nou, în afara căruia Populorum progressio ar fi un document fără rădăcini şi problemele dezvoltării s-ar reduce numai la date sociologice" (nr. 10).

De exemplu, Populorum progressio, influenţată de teoriile neomalthusiene din anii '60, făcea aluzie nu atât de ascuns la necesitatea de a limita în mod responsabil naşterile (nr. 37). Enciclica lui Benedict al XVI-lea face referinţă în mod deschis la Humanae vitae (1968) a aceluiaşi Paul al VI-lea afirmând că problemele atinse de acest ultim document important nu se referă la morala pur individuală, ci au în vedere "legăturile puternice existente între etica vieţii şi etica socială" (nr. 15).

Papa este conştient de faptul că creşterea demografică nu produce sărăcie, ci bogăţie. Deschiderea responsabilă din punct de vedere moral la viaţă este, aşadar, o bogăţie socială şi economică (nr. 44) şi este în centrul adevăratei dezvoltări (nr. 28). Pentru aceasta, statele sunt chemate să prezinte publicului politic care să promoveze centralitatea şi integritatea familiei, "întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, celulă primă şi vitală a societăţii" (nr. 44).

Benedict al XVI-lea subliniază apoi valoarea pozitivă a pieţei şi a întreprinderii, care însă trebuie să fie puternic ancorată în etică. Este, desigur, adevărat că piaţa poate să fie orientată în mod negativ, pentru că o anumită ideologie o poate îndrepta în acest sens, însă aceasta nu este natura ei (nr. 36). Piaţa este un instrument: ceea ce trebuie să fie chemat în cauză nu este ea, ci omul, conştiinţa sa morală şi responsabilitatea sa personală şi socială (nr. 36).

A răspunde la exigenţele morale cele mai profunde ale persoanei are şi repercusiuni importante şi benefice asupra planului economic. "De fapt, economia are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă"; nu de o etică oarecare, ci de o etică prietenă a persoanei (nr. 45). Pentru mulţi economişti apărarea libertăţii economice se uneşte cu o libertate absolută în domeniul moral.

De exemplu, în partea liberală mulţi sunt în favoarea liberalizării drogurilor, a avortului şi a oricărui experiment în domeniul bioeticii. Pentru a clarifica bine acest punct, Benedict al XVI-lea afirmă că "problema socială a devenit în mod radical problemă antropologică" (nr. 75) în sensul că ea implică însuşi modul de a concepe viaţa umană, ameninţată de tehnicile de manipulare genetică şi de "mens eutanasica". "Nu se pot minimaliza - afirmă el - scenariile neliniştitoare pentru viitorul omului şi instrumentele puternice pe care le are la dispoziţie cultura morţii" (nr. 75).

În sfârşit, o afirmaţie bogată în consecinţe profunde: Dumnezeu trebuie să găsească un loc "şi în sfera publică, cu referinţă specifică la dimensiunile culturală, socială, economică şi, îndeosebi, politică" (nr. 56). "Fără Dumnezeu - de fapt - omul nu ştie unde să meargă şi nu reuşeşte nici măcar să înţeleagă cine este el" (nr. 78). În acest rând se află toată enciclica şi probabil nucleul întregului magisteriu al lui Benedict al XVI-lea.

(După Corrispondenza Romana, 14 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

AICI

Probleme ale viziunii eclesiale asupra feminitatii - Pr. Doru Costache

Foarte frumoasa si corecta, dar nu duhovniceasca, parere. Dragul meu profesor, in traditia libertatii spiritului, atinge foarte multe rani ale comunitatii crestine aratandu-le uratenia. Observatiile sunt corecte insa explicarea existentei lor nu limpezeste mare lucru. De ce este femeia parte a unui "complot crestinesc"? Eu cred ca din cauza ne-propovaduirii firescului treimic. Femeia nu este jumate'cruce dar nici barbatul nu este cruce'ntreaga.
Cruce nu este decat Biserica. In afara Bisericii nu exista Cruce. In afara Bisericii mantuirea se poate realiza in diferite chipuri (dupa iconomia nestiuta a Sfintei Treimi); numai in Biserica exista Crucea, insa. Iar Crucea este singura solutie de a deveni fiu al Tatalui, hristos asemenea lui Dumnezeu. Restul... multe lacasuri sunt in Casa Tatalui, Dragostea Lui nu te lasa oricum.

Ce este femeia? Femeia este Taina Sfintei Treimi, oarecum mai tainica decat barbatul, la fel cum Biserica este Taina Tainelor. Cand Sf. Palamas spune ca intreaga creatiune a fost savarsita pentru Maica Domnului ramai prozt. Ce inseamna asta? Ca infinitul dragostei de care e capabila o femeie a facut posibila indragostirea Maicii de Dumnezeu? Poate barbatul sa iubeasca ca femeia? NU (pentru asta se explica de ce femeile sunt asa frumoase, altfel barbatii ar lucra prin indiferenta si autoerotism la disparitia omenirii).
De ce, cred eu, ca este oarecum normala atitudinea comunitatii crestine fata de femeie? Din i-realitatea rEALULUI atins. Ceea ce se obtine in urma unei decente vieti bisericesti nu este satisfacator. De aici apar felurite "religii emergente/ superstitii personale/ etc". Femeia nu urca in dragoste cat poate, dar asta din cauza barbatului care nu a "prins sa o educe" in perioada cand era indragostita de el si-l asculta. Credeam, urmand lui Ortega, ca solutia este educarea femeii de catre parinti/ comunitate. Insa stiu ca atunci cand o femeie iubeste nimic din ce a stiut nu mai conteaza (educatia este inutila). Dar Hrisostomul m-a invatat, si el are dreptate, ca vinovat este barbatul care nu este educat sa conduca, de mama lui bineinteles. El este invatat sa guverneze si sa domine intr-o ordine "traditionalist ne-reala". Barbatul trebuie educat.
Femeia vrea si doreste sa fie condusa, nu guvernata. Ea accepta, in intervalul dintre dragoste sau dragoste si moarte, proiectul "guvernarii isnstitutionale". De ce? Pentru ca vrea sa fie condusa de barbat. Iar pentru ea Barbatul, in final, ramane Iisus Hristos.
Ce nu-mi place mie din acest articol este o prea mare incredere in "formativitatea raului, a greselii". Eu cred ca Duhul de Viata Facatorul nu tanjeste in lucrarea Sa. Probabil ca perioada dezbinarii de Dumnezeu cere ca femeia sa fie "stransa" de Biserica daca barbatul ei nu o mai poate strange. Caci femeia rea este cel mai rau lucru pe lume iar femeia buna este cel mai bun lucru din aceasta existenta.
Sper sa nu fac mult rau prin aceste cuvinte.
Despre educatia femeii, aici
Despre femeia rea, aici

Experienta contemporana a femeilor din Biserica este in multe privinte contradictorie. Reducand lucrurile la esential, trebuie observat ca, pe de o parte, mai presus de toti sfintii si ingerii, Biserica cinsteste o femeie, pe sfanta Maria, Maica Domnului; pe de alta, ca situatia femeii crestine de astazi este cu totul modesta. Sigur, discursurile encomiastice nu inceteaza sa proslaveasca eroismul maternal, devotamentul sotiei, rabdarea ei, mergand pana la suportarea unor infinite umilinte din partea celor numiti cruce-ntreaga. De fapt, cam la atat se si reduce mandria de a fi femeie in ortodoxia romaneasca a zilelor noastre…

Interesant pentru acest proiect editorial este faptul ca, de obicei, tendinta de minimizare a feminitatii se intalneste cel mai adesea in cercurile autointitulate traditionaliste si chiar in numele traditiei eclesiale. Probabil ca nu veti gasi niciodata afirmatii care sa faca parte explicit dintr-un sistem ideologic articulat, insa este imposibil sa nu sesizati faptul ca in multe biserici apare ca erezie incercarea vreunei femei de a patrunde in biserica fara naframa, nesabuinta sanctionata isteric de preoti (prin apostrofari publice) si de femeile care se considera pioase (prin imbranciri si sudalme); faptul ca unii preoti refuza slujirea tainei cununiei unui cuplu in care barbatul a mai fost casatorit dar femeia nu, ea oricum necontand si putand ramane, in consecinta, fara taina sfanta; faptul ca exista manastiri de calugari in care femeile nu pot patrunde, in timp ce nu s-a auzit inca de manastiri de calugarite in care accesul barbatilor sa fie interzis (evident, pentru ca barbatul este cruce-ntreaga, indiferent cat de ticalos poate fi); faptul ca e socotita ca extrema impietate tentativa unei femei de a trece la miruit inaintea barbatilor, fara sa mai conteze daca ea s-a impartasit sau nu (stiut fiind ca participantii la masa euharistica au prioritate fata de spectatorii liturghiei); faptul ca multe femei sunt oprite de duhovnici sau chiar nu mai indraznesc sa se roage ori sa intre in biserica daca au ciclul lunar; faptul ca imediat dupa ce au nascut, lucru laudat de altfel, sunt trecute printr-un ritual de … purificare, in care inconvenientele sarcinii si suferintele nasterii sunt nefericit completate cu o jignitoare dezvaluire a situatiei ca indraznelile lor (i.e. sarcina si nasterea) reprezinta nici mai mult si nici mai putin decat pacat, necuratie; faptul ca sunt canonisite femeile care au avortat, in timp ce sotiorii lor – care adesea le imping spre acest act – raman printre sfinti… Probabil ca mai exista pe la noi si alte asemenea obiceiuri, insa mie imi sunt necunoscute.

As vrea sa observ ca nici una dintre aceste situatii nu are vreo legatura cu traditia Bisericii lui Hristos, toate tradand mai mult sau mai putin explicit mentalitati de tip misogin, fie mostenite dintr-un iudaism prost inteles, fie imprumutate din mitologii dualiste, gen maniheism si bogomilism, de obicei pe filiera unor curente influente in lumea monahala. Aceste situatii, in pofida pretentiei lor de respectabila traditionalitate, in ciuda chipului lor evlavios, se afla in contradictie flagranta cu evanghelia Mantuitorului si cu inchinarea adusa Maicii Domnului de
catre Biserica.

Hristos si-a inceput opera de innoire a lumii la o nunta, transformand apa in vin (cf. In 2,1-11), prin urmare schimband vechile relatii dintre barbat si femeie, caracteristice pentru umanitatea cazuta (cf. Fc 3,16), in relatiile Imparatiei lui Dumnezeu. Nu-i de mirare, de vreme ce de reusita cuplului paradisiac atarna implinirea planului divin privind creatia; cum ar putea incepe innoirea/re-crearea lumii altfel decat la o nunta? Mantuirea lumii implica transfigurarea relatiilor dintre barbat si femeie. Este ceea ce sugereaza sfantul apostol Pavel, intr-un comentariu asupra consecintelor mantuirii infaptuite de Hristos, afirmand ca in Hristos Iisus nu mai functioneaza distinctia dintre masculin si feminin (cf. Fc 1,27), aceasta fiind coplesita de noua definitie, de om innoit in Hristos (cf. Ga 3,28; vezi si comentariul sfantului Maxim din cea de a doua parte a primului capitol al Mystagogiei).

Situatiile descrise mai sus nu releva din acest spirit evanghelic, netragand vreo consecinta din revolutia relatiilor interumane infaptuita de Domnul nostru. Faptul este la fel de evident prin compararea practicilor curente cu inchinarea adresata de poporul lui Dumnezeu Maicii Domnului. Daca o femeie (cf. In 2,4; Ga 4,4), cu virtutile sale, este cinstita mai presus de orice vrednicie masculina, fie aceasta a lui Ioan Botezatorul, a apostolilor, a mucenicilor, a ierarhilor sau a cuviosilor, consecintele care decurg de aici sunt deosebit de importante pentru perceptia eclesiala asupra feminitatii. Sigur ca nu toate femeile sunt sfinte, dar aceasta observatie ramane valabila si in cazul barbatilor – este un aspect neluat in seama de cei care pretind ca feminitatea este inferioara masculinului pentru simplul motiv ca Hristos a fost barbat. Ridicata mai presus de masculinitate si de angelic, femeia primeste in lumina Mamei lui Hristos slava indefinita de a fi om. Nu jumate’ cruce, ci om, dupa chipul lui Dumnezeu.

Si atunci, la ce servesc si despre ce vorbesc tabuurile si practicile sus-mentionate? Oare trasaturile fiziologiei feminine constituie un argument satisfacator pentru construirea unei ideologii a inegalitatii – in chiar Biserica in care "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca”, pentru ca toti sunt una in Hristos!? Oare fiziologia poate desparti o fiinta umana de dragostea lui Hristos (cf. Rm 8,31-39)? Singura despartire posibila intre om si Dumnezeu ramane optiunea irationala a celui dintai, numita pacat. Femeia nu este – in Hristos – jumate’ cruce; ciclul lunar nu indeparteaza pe nimeni de la rugaciune si de la synaxa euharistica; sarcina si nasterea nu sunt necurate; femeia casatorita cu un barbat care a mai fost casatorit trebuie sa primeasca taina sfintei cununii, nu o ierurgie penitentiala.

Incoerentele implicate in situatia femeii ortodoxe de azi constituie o profunda provocare la adresa constiintei eclesiale si un argument suplimentar in favoarea pledoariei mele pentru reapropierea cu seriozitate de traditia Bisericii lui Hristos.

preot dr. Doru Costache

AICI

Cameleon

Dantele şi broderii exporiment la Muzeul Ţăranului Român

Dantele şi broderii

exporiment la Muzeul Ţăranului Român

5 iunie - 13 septembrie, de marţi până duminică, între 10.00 şi 18.00
Sala Irina Nicolau





Vă invităm să ne reîntâlnim cu povestea Cine coase şi desface are tot timpul ce face…
şi iarna şi iar vara …

A fost odată ca niciodată un timp al sărbătorii (continue), când mirărilor şi fricilor de tot felul le luau locul dragostele şi frumosul, cruciuliţele şi lănţişoarele, brăduţii şi păsărelele, florile şi cuvintele, cusute şi brodate toate fireşte.
Gestul mâinii, în pornirea ei firească de a mai coase sau descoase câte ceva, fie că e pe dantelă, pânză, catifea, broderie sau şi mai simplu: preşuri şi ţesături, a devenit amintire ipostaziată.



Dantele şi broderii este al doilea exerciţiu în cadrul unei serii de experimente vizuale care valorifică obiectul aflat în patrimoniul muzeului, obiectul de colecţie privată, obiectul anonim şi umil, obiectul de acasă pe care propietarul îl învesteşte cu valoare şi îl transformă în obiect susceptibil/demn de a fi muzeificat (cu accent pe obiectele autobiografice: vezi casele în care mătuşile, bunicile, străbunicile şi verişoarele de toate gradele îşi ţineau, şi unele îşi mai ţin încă, frumos împăturite, istoriile ţesute, croşetate, brodate încercând să oprească timpul îndesându-l straturi, straturi în dulapuri de toate felurile).



Privite în oglindă, lăzile de zestre, cuferele, camerele de oaspeţi, nu doar depozitare ci şi elemente ale unor arheologii subiective, sunt din ce în ce mai rare. Ţărănia ca stare fundamentală / identitară este acoperită de o stratigrafie pe care încercăm să o despăturim re-construind o imagine cu carne a lumii şi timpului ţesăturilor. Între mit şi realitate ochiul ţesut începe să construiască povestea şi vă aşteaptă să vă re-aşezaţi de data aceasta în faţa dantelelor şi broderiilor ca atunci când te chinui să descifrezi scrisul necunoscut al unor manuscrise şi renunţi în faţa frumuseţii semnului.



Vă aşteptam să revedem împreună un instrumentar fragil şi delicat totodată în care semnele brodate desenează un spaţiu complex şi compozit care reface dialogul interesant al unor lumi aflate mereu în mişcare: satul şi oraşul.

Elemente de inventar: dantele, broderii, lăzi de zestre, ştergare, feronerie, dulapul bunicii, piese de costum, fragmente de cusături, lecţii de cusut şi caiete de modele, aproape orice materie care are puterea de a scrie o suprafaţă decorata şi brodata.



www.muzeultaranuluiroman.ro

Moldova... film despre Moldova

De aici

30 de israelieni, reţinuţi în cazul de trafic de embrioni umani din România - VIDEO 30 de israelieni, reţinuţi în cazul de trafic de embrioni umani

30 de israelieni, reţinuţi în cazul de trafic de embrioni umani din România

Un număr de 30 de israelieni au fost arestaţi într-o clinică de fertilizare din Bucureşti, iar ambasada Israelului în România ţine legătura în mod strâns cu autorităţile române în încercarea de a soluţiona cazul acestora, relatează site-ul Ynetnews.com.

Un oficial al Ministerului de Externe a declarat că israelienii au ajuns în capitala României pentru tratamente medicale.

Cei mai mulţi dintre ei au fost eliberaţi în schimbul unei garanţii financiare, în timp ce alţi doi au rămas în arest şi şi-au angajat avocaţi care încearcă să obţină eliberarea lor.

Zeci de persoane au fost arestate, printre care şi membri ai conducerii clinicii, şi sunt interogate în legătură cu traficul de celule umane stem.

Printre acestea se numără mai multe femei israeliene, suspectate că şi-ar fi vândut ovulele.

Consulul general al Israelului la Bucureşti, Lilly Ben Harush, a primit detalii despre acest incident duminică noaptea, iar autorităţile israeliene au confirmat informaţiile privind arestarea conaţionalilor lor.

Industria traficului de ovule ale femeilor isreliene a luat amploare în ultimii ani, în special în instituţiile medicale din străinătate, întrucât legea israeliană interzice donarea de ovule, cu sau fără bani. Astfel se apelează la clinici private din România, Ucraina, Cipru, Spania sau alte ţări europene.

Mediafax

Spun unii cum ca cei crestini sunt misogini si au oprimat femeia. Uite cum vorbeste Sfantul Ioan Gura de Aur despre femeie

Sfaturi catre mire si mireasa

Din seara nuntii in care o vei primi pe mireasa ta in camera de mire, primeste-o ca pe o statuie si chiar de atunci sa invete sa fie cumpatata, blanda si sa traiasca cinstit; de la inceput chiar, de cum paseste pragul casei tale, sa calce in picioare dragostea de bani. Sa o inveti sa fie inteleapta, sa o inveti sa nu-si atarne aurarii de urechi, nici imprejurul gatului, nici pe peretii casei; sa nu doreasca haine tesute cu fir de aur si nici obiecte de lux.

Podoaba ei sa fie stralucitoare, dar stralucirea sa nu fie o insulta. Acestea toate sa fie lasate celor nechibzuiti; tu insa impodobeste-ti casa cu multa cuviinta, mirosind mai degraba de infranare decat de parfumuri. Doua lucruri vor rezulta de aici. Intai nu se va mahni mireasa, cand, dupa terminarea nuntii, se vor trimite inapoi fiecaruia hainele tesute cu fir de aur si vasele cele de argint; al doilea, mirele nu se va mai ingriji de pierderea si de paza celor adunate.

Dupa aceasta, dupa ce se va fi terminat toata desfatarea zilei de nunta, ia-ti mireasa ta, formeaza-o bine, intinzand pentru multa vreme simtul de pudoare si nu cauta sa stingi acest simt degraba. Caci chiar daca fata ar fi lipsita de acest simt, totusi stie sa taca pana la o vreme, sfiindu-se de barbat si surprinsa de noile imprejurari in care intra. Asa dar sa nu strici repede acest simt de pudoare, dupa cum fac barbatii cei desfranati, ci prelungeste-l pentru multa vreme, caci de mare folos iti va fi acesta. Niciodata nu te va carti si nici nu te va mustra pentru cele ce ai hotarat.

Prin urmare legiuieste totul in acea vreme, in care simtul pudorii, ca un frau pus sufletului, nu te lasa sa te mustre sau sa carteasca de cele ce faci. Cand oare este un timp mai potrivit de a forma femeia ca acela in care se sfieste de barbat, se teme si se rusineaza? Atunci pune-i cuvintele intelepciunii, caci le primeste sufletul ei; aseaza-i cea mai frumoasa dispozitie sufleteasca, adica simtul pudoarei.

Dar daca voiesti iti pot da si un exemplu cum trebue sa vorbesti cu ea. Daca Pavel nu s-a sfiit de a spune: "Nu va lipsiti unul pe altul de indatoririle conjugale" (I Coririteni, VII, 5) si rostea cuvintele catre femei maritate, dar rnai bine zis nu catre femei maritate, ci catre suflete duhovnicesti, cu atat mai mult eu nu ma voi feri de a o spune.

Ce trebuie dar sa-i vorbeasca ei mirele? Cu multa dragoste sa-i spuna: "Eu, copila, te-am luat tovarasa de viata si te-am adus ca sa-mi fii partasa in treburile cele mai de cinste si mai de nevoie, anume facerea de copii si purtarea de grija a casei. Ce te rog dar pe tine?" - Dar inainte de a intreba aceasta, vorbeste-i de dragoste, caci nimic nu ajuta atata pentru a convinge pe ascultator ca sa primeasca cele spuse decat stiind ca i se vorbeste cu multa dragoste. Cum ii va arata insa dragostea? Daca ii va spune: "Am avut putinta sa ma casatoresc si cu altele si mai bogate si de neam mai stralucit, totusi nu le-am ales pe acelea ci pe tine, am indragit caracterul tau, blandetea ta, intelepciunea ta." Cu aceste cuvinte pregateste indata calea cuvintelor cu privire la o viata inteleapta, si blameaza, pe ocolite, bogatia.

Caci daca fara nicio pregatire vei vorbi contra bogatiei va fi suparator; dar daca te folosesti de un prjlej potrivit, le reusesti pe toate. Atunci i se va parea ei ca faci acest lucru spre a o apara si nu-i vei parea ei ca un om aspru, neplacut si chitibusar. Cand insa vei lua prilej de vorba chiar din cele ale ei, se va bucura. Asadar ii vei spune - caci este nevoie sa reiei vorba inceputa - "Am avut putinta sa iau sotie bogata si avuta, dar n-am voit. Pentru care pricina oare? Nu la intamplare si nici in zadar, ci am fost invatat eu bine ca bogatia nu este nicio avere, ci lucru de dispretuit, care se afla si la talhari si la femeile desfranate si la jefuitorii de morminte.

Pentru aceasta, lasandu-le pe toate celelalte, am venit catre virtutea sufletului tau, pe care o prefer fata de tot aurul, deoarece o fata tanara, priceputa si libera, care se ingrijeste de evlavie pretuieste tot atat de mult cat toata lumea. Pentru aceasta m-am indragostit de tine, si te iubesc si te pun mai presus de sufletul meu. Viata prezenta nu este nimic; doresc si ma rog si fac totul ca astfel sa ne invrednicim sa petrecem viata prezenta incat si acolo, in viata viitoare, sa traim tot impreuna cu multa slobozenie.

Timpul de aici de pe pamant este scurt si trecator; dar daca ne vom invrednici sa petrecem viata de aici bine placand lui Dumnezeu, vom fi totdeauna, cu mai multa placere, si cu Hristos si noi doi impreuna. Eu dintre toate am preferat dragostea ta si nimic nu mi-i atat de greu si de suparacios decat ca sa ma cert vreodata cu tine. Chiar daca ar trebui sa pierd totul, chiar daca as ajunge cel mai sarac dintre oameni, chiar daca as suferi cele mai grele primejdii, chiar, daca as patimi ori si ce, mie toate imi vor fi cu putinta de suferit si usoare, atata timp cat noi ne vom intelege unul cu altul. Copiii chiar atunci imi vor fi dragi, cand tu te vei purta dragastoasa fata de mine. Va trebui dar ca si tu sa faci la fel."

Adu apoi si cuvintele Sfintei Scripturi in sprijinul tau, deoarece Insusi Dumnezeu vrea ca dragostea sa fie intre voi. Asculta ce zice scriptura: "Pentru aceasta va lasa omul pe tatal sau si pe marna sa si se va lipi de femeea lui." (Efeseni, 31). - "Sa nu fie intre noi, continua tu cuvantul tau, niciun prilej de micime sufleteasca. Piara banii, multimea slugilor, cinstea dela cei straini; eu in locul acestora toate prefer dragostea ta."

Aceste cuvinte oare nu vor fi mai dorite de femeie decat aurul si decat bogatiile? Sa nu te temi ca fiind iubita se va obraznici cu tine; nu, ci dimpotriva, marturiseste ca o iubesti, in adevar femeile desfranate, care sunt langa un barbat, iar mane cu altul, negresit ca s’ar obraznici cand ar auzi astfel de cuvinte; dar o femeie libera, o fata nobila, niciodata nu se va obraznici auzind aceste cuvinte, ci cu atat mai mult se va pleca.

Arata ca iti place mult sa stai impreuna cu ea, si de dragul ei vrei sa fii mai bine acasa decat in oras. Prefer-o tuturor prietenilor si chiar copiilor ce ti-a dat; iar pe copii iubeste-i tot de dragul ei. Daca face ceva bun, lauda-o si admir-o; daca greseste ceva, lucru ce se intampla celor tinere, sfatueste-o si atrage-i luarea aminte. Defaima necontenit banii si luxul si da-i a intelege ca podoaba unei femei este aceea care vine dela modestie si dela cinste; invat-o continuu cele de folos.

Rugaciunile voastre sa fie in comun; fiecare sa mearga la biserica, iar acasa barbatul sa intrebe pe femee si femeea pe barbat asupra celor spuse sau citite acolo. Daca cineva este sarac sa ia ca exemplu pe barbatii sfinti, pe Pavel, Petru, cari au fost mai slaviti decat imparatii si bogatii, cu toate ca si-au petrecut viata in foame si sete. Invata-o ca nimic nu este mai infricosator in cele ale vietii decat numai a nu trai dupa voia lui Dumnezeu.

Daca vrei sa dai mese si ospete nu chema pe nici un om fara caracter, pe nici un om necuviincios; si daca vei gasi pe vreun sarac sfant, putand ca sa binecuvinteze casa voastra, putand cu pasirea picioarelor sale sa aduca toata binecuvantarea lui Dumnezeu, pe acela cheama-l.

Sa spun inca si alta? Nimeni dintre voi sa nu se grabeasca sa se insoare cu una mai bogata decat ei, ci mai bine cu una cu mult mai saraca. Caci fiind mai bogata, nu va aduce atata prilej de placere cu banii ei, cata ura si insulta, prin faptul ca ea va cere mai mult decat a adus, va pretinde lux, va da drumul la cuvinte suparatoare si la sudalmi.

Caci poate va zice: "Inca n-am cheltuit nimic din ale tale, sunt imbracata inca cu lucrurile mele, din acelea pe care parintii mei mi le-au daruit." Ce spui, femeie? Inca ale tale porti? Care lucru este mai dureros oare decat acest cuvant? Trupul nu mai este inca al tau, iar banii sunt ai tai? Dupa casatorie nu mai sunteti doua trupuri, ci sunteti un singur trup, iar averile doua si nu una? O, pofta a banilor! Ati ajuns amandoi un om, o fiinta si inca spui: "ale mele"? De diavol a fost introdus acest cuvant blestemat si spurcat. Dumnezeu a facut comune pe toate cele ce sunt mai necesare decat banii, iar banii nu sunt comuni? Nu este cu putinta sa spui: "Lumina mea, soarele meu, apa mea." Toate cele mai de pret ne sunt comune, iar banii nu sunt comuni? Sa piara de mii de ori banii, dar mai vartos nu banii, ci vointa care nu stie sa se foloseasca de bani, ci ii prefera in locul tuturora.

Invata acestea impreuna cu altele, dar cu multa dragoste, pentru ca sfatuirea virtutii, in ea insasi, este trista. Si mai cu seama fata de o copila simpla si tanara, cand ii vorbesti de un trai intelept si cinstit, fa-o cu multa dragoste. Si mai ales indeparteaza din sufletul ei : "al meu" si "al tau". Daca va spune: "Cele ale mele", spune-i: "Pe care le numesti ale tale, caci nu stiu ; eu nu am nimic al meu; cum dar spui : cele ale mele, cand toate sunt ale tale?" Daruieste-i ei acest cuvant. Nu vezi ca acest lucru il facem cu copiii? Cand un copil smulge ceva din cele ce tine in mana, si vrea sa ia si celalalt lucru, i-l dam si zicem: "Da, si acesta este al tau si acela."

Aceasta sa facem si cu femeia, caci judecata ei este mai copilaroasa. Daca va zice: "Cele ale mele", spune: "Toate sunt ale tale, si eu sunt al tau." Nu este cuvant de lingusire, ci de multa pricepere. Astfel vei putea indeparta mania ei si sa-i stingi intristarea. Spune-i deci astfel: "Si eu sunt al tau, copila. Acest lucru m-a sfatuit Pavel zicand: "Barbatul nu este stapanul corpului sau, ci femeia" (I Corinteni, 7, 4). Daca eu nu am stapanire asupra corpului meu, ci tu, atunci cu atat mai mult ai stapanire si asupra banilor." Vorbind acestea ai linisti-o, ai stins flacara, ai rusinat pe diavol, ai facut-o roaba, dar mai degraba sclava cumparata cu bani; cu cuvintele acestea ai legat-o. Astfel, din cele ce tu graesti, invat-o sa nu zica niciodata: "al meu" "al tau". Niciodata sa nu-i vorbesti la intamplare, ci cu mangaiere, cu cinste si cu multa dragoste.

Cinsteste-o pe ea si nu va avea trebuinta sa fie cinstita de altii, nu va avea trebuinta sa fie slavita de altii, caci se bucura de cinstea si slava, care vine de la tine. Prefer-o inaintea tuturora, din pricina tuturor insusirilor ei si pentru frumusete si pentru pricepere, si laud-o. Astfel vei convinge-o sa nu dea atentie la nici un strain, ci va rade de toti ceilalti. Invat-o frica de Dumnezeu si vor curge toate ca dintr-un izvor, iar casa ta va fi plina de mii de bunatati. Daca vom cauta cele nepieritoare, atunci vom dobandi si pe cele pieritoare, caci spune Scriptura: "Cautati mai intaiu imparatia lui Dnmnezeu si toate celelalte se vor adauga voua." (Matei, 6, 33)

Sfantul Ioan Gura de Aur
Traducere de catre Parintele Dumitru Fecioru

Biserica ”Sfânta Vineri”- Herasca din Bucureşti în plin proces de reconstrucţie

Lucrările de construcţie ale Bisericii „Sfânta Vineri” Herasca din Bucureşti au ajuns la cota doi. Noul lăcaş de cult este înălţat la 150 de metri de fostul lăcaş, demolat de regimul comunist în anul 1987. Piatra de temelie a noii biserici „Sfânta Vineri” din Bucureşti a fost pusă în martie 2008, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, demisolul fiind ridicat în două luni. Când va fi gata, noua biserică „Sfânta Vineri” va arăta la fel ca cea dărâmată din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, având aceleaşi dimensiuni.

Credincioşii care vor să sprijine finalizarea acestei biserici pot depune bani în conturile : RO 67 RNCB 0080 0942 8890 001 în lei; RO 40 RNCB 0080 0984 2889 002 în euro; RO 13 RNCB 0080 0984 2889 003 în dolari, deschise la BCR, sucursala Sala Palatului.

Sursa: TRINITAS TV

mikhail vrubel

clipped from upload.wikimedia.org

Maica Domnului de la Cuzco

clipped from jacksonsauction.com

Maica Domnului de la Cuzco

clipped from i2.iofferphoto.com

The Observer: Revolutia din ’89, cea mai misterioasa cadere de regim de dupa Razboiul Rece

Coruptia din Romania, consfiintita si de rapoartele Uniunii Europene, a fost consolidata de "falsa" revolutie din 1989,care a facut loc afacerilor nomenclaturistilor, dar si de o anumita complicitate a Occidentului, caruia i-au convenit privatizarile avantajoase de dupa 1989, relateaza The Observer.

Ed Vuliamy, reporter la saptamanalul britanic The Observer, care a venit in Romania in 1989, s-a reintors dupa 20 de ani pentru a "analiza consecintele celei mai misterioase caderi de regim de dupa Razboiul Rece". Pentru articolul sau despre Revolutia de la Bucuresti din decembrie '89, el a stat de vorba cu unul dintre soldatii care l-au impuscat pe Nicolae Ceausescu, cu un fost curator la Muzeul de Arta, cu Ion Caramitru, dar si cu la fratele lui Miron Cozma, relateaza NewsIn.

In ziua de Craciun din anul 1989, dictatorul roman Nicolae Ceausescu si sotia sa Elena au fost executati prin impuscare dupa un proces care a durat mai putin de doua minte, isi incepe articolul Vuliamy, care se intreaba apoi daca evenimentele din acele zile au fost cu adevarat o revolutie sau o lovitura de stat. De altfel, titlul articolului este dat de un citat din Ion Iliescu, reprodus de unul dintre interlocutorii romani ai ziaristului britanic: "Era imposibil sa avem o revolutie in Romania. Asa ca a trebuit sa fie inscenata".

Dorin-Marian Carlan este unul dintre cei trei barbati care l-au executat pe "comunistul megaloman" Ceausescu, in decembrie 1989. "Carlan si-a golit munitia din Kalasnikovul AK-47 in cuplul prezidential, dupa ce acestia au fost prinsi de revolutionari. Momentele de dupa executie au fost difuzate masiv la posturile de televiziune, o dovada pentru Romania si lumea intreaga ca o era s-a incheiat, ca cea mai turbulenta si violenta revolutie dintre evenimentele care au dus la caderea comunismului in statele din Europa de Est si-a atins obiectivul", reaminteste ziaristul britanic.

Totusi, comenteaza Ed Vuilamy, "revolutia nu a fost ceea ce parea a fi, o revolta populara impotriva unui dictator, in care armata s-a alaturat populatiei. (...) Povestea lui Carlan sugereaza ca a fost mai degraba o lovitura de stat condusa de cel ce i-a urmat lui Ceausescu, Ion Iliescu".

Reporterul de la The Observer s-a intalnit in luna mai cu Dorin-Marian Carlan la Bucuresti. Aici, acesta i-a marturisit: "Am stat pe cadavrul lui Ceausescu dupa ce l-am omorat, pentru ca nu mai era loc in elicopterul (cu care trupurile celor doi au fost transportate la Bucuresti - n.red.). Era cald inca si sangele lui s-a imprastiat peste pantalonii mei de camuflaj. (...) Am simtit ca am avut un rol in istorie. Stiam totul despre revolutia franceza, despre ghilotina, si am simtit ca fac ceva similar. Dar nu mi-a convenit. Procesul a durat un minut si 44 de secunde, iar executia mai putin de zece minute. (...) Ceausescu era comandantul meu suprem, am fost antrenat sa-l protejez cu orice pret, nu sa-l omor", povesteste Carlan, citat de Vuilamy.

Fostul ofiter roman i-a povestit reporterului cum s-a desfasurat ziua de 25 decembrie, cand sotii Ceausescu au fost judecati la Targoviste si cum generalul Victor Stanculescu l-a ales pe el, alaturi de un capitan si de un sergent, sa execute cuplul prezidential, mai intai pe Nicolae, iar apoi pe Elena Ceausescu. Cei doi "plangeau ca niste copii" cand au iesit din camera de judecata, spune Carlan, care isi aminteste ca Elena Ceausescu le-a cerut ca macar sa fie ucisi impreuna, nu pe rand.

"Erau langa zid. (...) (Nicolae Ceausescu - n.red.) s-a uitat fix in ochii mei si a strigat: 'Traiasca Republica Socialista Romania! Istoria ma va razbuna!' Iar apoi a inceput sa cante un fragment din Internationala. Atunci a venit ordinul, iar toti trei am inceput sa tragem de la sold", a relatat Carlan. "Nicio miscare de-a noastra din acea zi nu a lasat vreo dovada scrisa. Omul pe care l-am omorat era dictatorul pe care toti il urau si totusi m-au persecutat mereu de atunci. Iliescu nu ma place, presa ma acuza cumva pentru incorectitudinea procesului si pentru ca am tras toata munitia. Politicienii s-au tinut departe de tot si eu am fost concediat din Ministerul Apararii in 1998. (...) Sunt acum avocat, dar sunt rupt de societate, traiesc la limita, un fel de oaie neagra care ofera consiliere juridica", a continuat Carlan. "Si este un dar de la D-zeu ca inca sunt in viata ca sa spun povestea", adauga el.

O alta persoana intervievata de Ed Vuilamy este Codruta Cruceanu, pe care a intalnit-o si in timpul vizitei sale din 1989. La acel moment, Cruceanu era curator la Muzeul National de Arta. Reporterul The Observer isi aminteste ca, la o saptamana dupa executia lui Ceausescu, privea prin gaura facuta de un obuz de artilerie in zidul muzeului si vedea tancurile trecand peste daramaturi si oamenii care le dadeau flori soldatilor. Parea, potrivit lui Vuilamy, "un razboi de demult, dintr-un film alb-negru".

In mai 2009, Cruceanu si Vuilamy s-au intalnit din nou la Bucuresti. "Inca nu stim tot adevarul si ma intreb daca-l vom sti vreodata. Sunt prea multi oameni in viata in interesul carora este mai bine sa nu stim niciodata cine s-a luptat cu cine si de ce. Ceea ce stim insa este ca, intr-o anumita masura, a fost o piesa de teatru - o inscenare", marturiseste Cruceanu.

Ziarisul de la The Observer subliniaza faptul ca, desi revolutia din Romania a fost cea mai dramatica dintre toate celelalte lansate impotriva comunismului in urma cu 20 de ani, a fost si cea mai misterioasa, contradictorie si duplicitara, marcata de "violente teribile si crime" de-a lungul mai multor zile, chiar si dupa executia cuplului de dictatori, iar numarul deceselor este inca necunoscut. "Nimeni nu se indoieste ca a fost o revolta populara curajoasa. Ceea ce nu este explicat inca este cine i-a manipulat si de ce. Cine a tras in cine? Si ce faceau Iliescu si generalii loiali lui in spatele scenei? A ramas, dupa doua decenii, impresia ingrozitoare ca lupta a fost planuita, iar revolutia a fost o fatada", comenteaza Vuliamy.

Reporterul subliniaza vorbele lui Cruceanu, potrivit carora Iliescu a sugerat la un moment dat ca revolutia din Romania a trebuit sa fie inscenata. "Dintre sutele de discursuri pe care Iliescu le-a rostit de atunci, mi-a ramas in memorie unul in care spunea: 'Intr-o tara ca Romania, o revolutie era imposibila, asa ca a trebuit sa fie inscenata'. Aici a fost cel mai aproape sa recunoasca ceea ce toata lumea crede sau stie ca s-a intamplat", remarca fosta curatoare.

Vuilamy isi indreapta atentia si spre cel care a anuntat la postul public de televiziune vestea mortii lui Ceausescu - Ion Caramitru - si isi aminteste ca s-a intalnit de multe ori cu el pe holurile Televiziunii Romane, acesta fiind implicat in nesfarsitele dezbateri despre viitorul tarii. Doua decenii mai tarziu, in iunie 2009, reporterul si acum directorul Teatrului National Bucuresti se intalnesc din nou. "A fost o revolutie populara, dar poporul a fost tras pe sfoara (...) Noi eram romantici, nu aveam nicio legatura cu cei de la putere. In decurs de un an, era mai mult decat evident ca o factiune a inlaturat alta, probabil in contact direct cu Moscova, unde Gorbaciov isi daduse seama ca sistemul lui Ceausescu se va prabusi. Institutiile care au condus tara au ramas aceleasi, dar cu alte nume. In mod tragic, mai multi oameni au murit dupa executia lui Ceausescu decat inainte. Daca as fi Iliescu si as crede in Dumnezeau, mi-ar fi frica de judecata lui in legatura cu cei ucisi", i-a declarat Caramitru reporterului de la The Observer.

"Minciuna a lasat in urma un hibrid ciudat: o tara care a imbratisat sistemul capitalist de piata, dar care era condusa inca de vechea garda. Mostenirea este reflectata intr-un raport din 2008 al Uniunii Europene, care arata ca Romania este a doua cea mai corupta tara din blocul european, dupa Bulgaria", scrie reporterul The Observer.

"Actualul presedinte, Traian Basescu, a incercat sa curete sistemul, dar rezistenta Parlamentului a fost prea mare, asa cum spune unul dintre consilierii din Ministerul Justitiei de la acel moment, Laura Stefanescu: 'Singura noastra victorie a fost ca nu a existat nicio infrangere si ca imunitatea clasei politice nu a devenit si mai mare. Romania este ca sistemul bancar international: regulile exista numai pentru oamenii cinstiti; pentru cei corupti, nu exista niciuna'", scrie The Observer.

Ed Vuliamy il citeaza si pe Matei Paulin, un bancher care a crescut in strainatate, dar s-a intors in Romania dupa 1989, potrivit caruia fenomenul coruptiei a fost consolidat nu numai de falsitatea "revolutiei", ci si de "complicitatea Occidentului in procesul de privatizare" care a urmat dupa caderea regimului comunist.

"Inainte de 1989, erau mai multe factiuni in sistemul comunist. Acum, dupa ceea ce eu cred ca a fost mai degraba un 'regicid' decat o lovitura de stat si cu atat mai putin o revolutie, aceleasi factiuni exista in ceea ce pare a fi un sistem de piata, dar care este in realitate un stat putred, care a vandut proprietati precum banca nationala, Petrom si activitati substantiale de foraj, la o fractiune din valoarea lor de piata, unor companii din Franta, Austria sau alte tari, pur si simplu pentru a-si apara pozitiile politice. Puterile occidentale si corporatiile s-au alaturat acestui proces cu buna stiinta", spune Paulin.

La scurt timp dupa ce Iliescu a preluat conducerea tarii, au inceput si demonstratiile impotriva acestuia. Intre 1990 si 1992, (manifestantii - n.red.) au fost atacati in mod repetat de minerii din Valea Jiului. Minerii erau mobilizati de liderul sindicalist Miron Cozma, un fidel inrait al lui Iliescu. Minerii au devastat sediile partidelor conservatoare, au spart capetele studentilor care manifestau, rezuma Ed Vuliamy. Miron Cozma a fost ulterior arestat pentru rolul sau in demonstratiile minerilor, dar gratiat de Iliescu si eliberat in 2004. In prezent, fratele sau, Tiberiu este liderul adjunct al sindicatului minerilor.

"Am fost martorii unei distrugeri voite a industriei romanesti a carbunelui. (...) Cand ati venit ultima oara aici, 47.000 de oameni lucrau in mine; acum sunt mai putin de 11.000", ii spune Tiberiu Cozma lui Vuilamy. In prezent, carbunele este importat de Romania din Rusia, Ucraina si Africa de Sud, desi minele inchise functionau foarte bine, sustine fratele fostului miner.

Ed Vuilamy subliniaza degradarea industriei romanesti a carbunelui si otelului, dand si exemplul Sidex Galati, detinuta acum de compania lui Lakshmi Mittal, care "amputeaza fabrica bucata cu bucata", dupa cum a spus liderul unui sindicat independent.

"In concluzie, Romania a fost cea mai vulnerabila dintre toate tarile comuniste fata de mitul Occidentului, considerat un paradis material, fata de cultura mall-ului si fata de masurarea succesului in functie de telefonul mobil. (Aceste mituri - n.red.) sunt deosebit de puternice aici, poate pentru ca toate s-au intamplat atat de brusc, chiar si pentru clasele educate. A fost facut mult rau, atat Romaniei, cat si Occidentului, asa cum putem vedea in criza cu care ne confruntam acum: pentru ca Occidentul a inceput sa creada in cateva dintre propriile noastre iluzii despre el, in falsele noastre asteptari despre ceea ce parea el sa promita in 1989. Un moment care pare sa fie din alta viata si, in acelasi timp, parca s-a intamplat ieri", conchide Ed Vuilamy, citand-o pe Codruta Cruceanu.

SURSA

Vintilă MIHĂILESCU România rustică… şi ortodoxă (III) - O continuare şi final

Ciprian Porumbescu îşi revarsă balada din turnul primăriei. Este ora opt seara. Peste o oră, jalea baladei va marca din nou ora fixă pentru locuitorii din „inima Bucovinei“ şi turiştii veniţi să o viziteze. În sala de festivităţi a hotelului impozant din centru, cei vreo 60 de participanţi la un important congres internaţional asistă la sfinţirea mesei de către un preot tînăr vorbitor de engleză, apoi rostesc în cor Crezul şi se închină cu evlavie. Sînt şi cîţiva musulmani, evrei, hinduşi, care privesc uşor stingheriţi în jur, neştiind prea bine ce să facă. Aşa e obiceiul la voi, la români? – mă întreabă un coleg indian. Ce să-i spun? Mă eschivez cu un mda strecurat printre buze. Apoi ne aşezăm cu toţii la masă şi trecem instantaneu la o laudatio a ţuicii noastre româneşti.

După masă ne aşteaptă un spectacol folcloric. Vreo zece perechi falnice intră în scenă şi se lansează într-un potpuriu de dansuri mai mult sau mai puţin bucovinene. Blănurile şi ornamentaţiile costumelor îţi iau ochii, iar trombonul şi toba mare îţi iau auzul. Mie îmi sună puţin a Cîntarea României reloaded, dar comesenii mei sînt încîntaţi. O venerabilă doamnă plecată din România în urmă cu vreo şaizeci de ani freamătă pe scaun, cu ochii în lacrimi, bîntuită de nostalgii irepresibile. Apoi, la o comandă discretă, dansatorii se răspîndesc prin sală şi îi cheamă la dans pe participanţii la congres. Nişte copii fermecători ne explică apoi, în picioruşele goale, că „ăsta-i obiceiul nostru strămoşesc“. Totul se încheie cu aplauze şi entuziasm general.

A doua zi, după un panel scurt, dar consistent, participanţii străini însoţiţi de cîţiva români aleşi pe sprînceană pleacă să viziteze mănăstiri. Pe drum, toţi străinii se reped să fotografieze carele încărcate cu fîn care trec agale pe şosea. Look, look! – se entuziasmează ei reciproc.

– Aici e locul unde Dumnezeu vorbeşte cu oamenii! – îi previne organizatorul congresului pe musafirii săi străini, cînd ne apropiem de „ţinutul mănăstirilor“.
– Ce vrei să spui, că în alte părţi Dumnezeu nu vorbeşte cu oamenii? – îl întreabă, de acum puţin iritat, musulmanul din grup.
– O să vezi cînd o să ajungem... – îi răspunde, sibilinic, gazda.

Vizita la mănăstire începe cu un ocol prin trapeză. După consumarea aceluiaşi ritual din bătrîni şi închinăciunile de rigoare, ne aşezăm cu toţii la masă. Mîncarea este minunată, servită cu discreţie şi grijă de către măicuţe, aşa că toată lumea uită şirul orelor şi scopul vizitei.

După prima mănăstire, urmează o a doua, unde este organizat un alt panel, urmat de o altă masă şi o altă binecuvîntare. Mă desprind însă cît pot de discret de grup şi o iau înapoi, spre „satul meu“, unde mă aşteaptă studenţii cu care am venit în teren.

Pensiunea unde sîntem cazaţi mi se pare o oază de linişte după aceste zile agitate. Din curtea înconjurată de fîneţe nu lipsesc foişorul şi leagănul de lemn. Îmi atrage însă atenţia, de data aceasta, un detaliu pe care nu îl remarcasem pînă acum. Pe şemineul impunător din cărămidă şi fier forjat din colţul livingului este aşezat cu grijă un crucifix din alamă strălucitoare. Pe post de icoană de vatră – mă gîndesc eu. Şi realizez că ortodoxia este revizitată şi ea pentru a alcătui această nouă imagine rustică a satului românesc „autentic“. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît discursul este mai degrabă unul oficial şi public, destinat străinului necunoscător.

Seara, privesc luna plină printre bîrnele foişorului şi ascult greierii în iarbă. Miroase a fîn peste dealurile Bucovinei. În vatra din mijlocul curţii arde un foc mocnit. Stau şi mă gîndesc că, dacă toate acestea mi s-ar fi întîmplat undeva în străinătate, singurul comentariu pe care l-aş fi făcut ar fi fost, probabil, acela despre o vacanţă de vis. Îmi revizuiesc deci pornirile şi îmi relativizez judecăţile critice: în fond, nici „rusticul“, nici „obiceiurile strămoşeşti“ oferite turiştilor nu sînt invenţii româneşti.

Asta e!...

In DilemaVeche

Vintilă MIHĂILESCU România rustică (II) - foişorul

Săteni. Adică un sat generic, nici de şes, nici de munte, nici sărac, dar nici bogat, nici prea tînăr, dar nici prea îmbătrînit. Un sat care a suferit şi el de pe urma dezindustrializării din zonă (în 2000 erau încă 540 de salariaţi, acum sînt aproape 300 şi cam tot atîţi şomeri), dar care are ceva păşuni, păduri şi livezi şi unde cam fiecare gospodărie mai are cîte o vacă, dar nu mai poate vinde laptele. Un sat de 2200 de oameni, dintre care cam o sută de tineri au plecat, relativ recent, să lucreze în străinătate. Un sat unde, cu cît te îndepărtezi de „asfalt“, gospodăriile sînt mai mici şi mai sărace, iar cîinii – mai mari şi mai răi. Adică un sat oarecare, nici prea-prea, nici foarte-foarte, taman bun de pilde şi reflecţii.

În Săteni, aflat la 8 km de şoseaua principală, pe un drum hîrbuit care se înfundă într-o coastă de deal, care nu a văzut picior de turist (există totuşi o pensiune foarte cochetă, unde nu vin însă decît, uneori, în week-end, oameni de afaceri din oraşul proxim), 8% dintre gospodării au însă cîte un „foişor“ nou-nouţ, rustic şi plin de flori, însoţit, de regulă, de un leagăn din lemn şi la fel de rustic. Altfel spus, aproape fiecare a zecea gospodărie nici prea-prea, nici foarte-foarte din Săteni s-a îngrijit să posede un foişor – şi mulţi tînjesc, cu invidie aproape nedisimulată, să-şi facă şi ei unul asemenea sau chiar mai ceva. – Dar de ce? ne interesăm noi.

– Păi, aici, la sat, noi am fost în întuneric, trebuie să facem să ieşim la suprafaţă! ne explică o doamnă energică la vreo 40 de ani, care, de cînd se ştie, la casa ei tot mai adaugă ceva la ea. Şi-a amenajat bucătăria cum a văzut ea în Franţa, a supraetajat o latură a casei cu un balcon integral din lemn şi, bineînţeles, şi-a făcut un foişor de lemn, încărcat cu flori. Am făcut şi un leagăn, aşa, rustic – adaugă ea şi mărturiseşte imediat că „am ambiţia să facem şi o podişcă, aşa, cu figuri...“

– Ce-i aia? mă mir eu.
– Cum, nu ştiţi? Aşa, o podişcă peste o apă, un izvoraş, cu o moară mică de lemn şi cu tot felu’ de figuri, aşa, ca la oraş...
– Da’ de unde v-au venit toate ideile astea?
– Păi, am mai văzut şi noi, ne-am mai informat. Ne uităm la emisiunile alea de la televizor, cu case, avem şi reviste...
Cu sau fără foişor, faţa casei trebuie să arate bine, iar amenajările exterioare au început să fie din ce în ce mai importante. Aproape jumătate din casele din Săteni poartă semnele unor astfel de „îmbunătăţiri“, fie că sînt noi sau cu modificări recente (23%), fie că sînt în construcţie sau neterminate (21%).

– Trebuie să ţinem şi noi pasul cu moda, să fim în rînd cu lumea, explică un localnic.
– Adică ce înseamnă să fii în pas cu moda? îl iscodim noi.
– Păi, să fie modern, să fie frumos şi la noi...
Altcineva ne spune de la început că ceea ce îi mînă pe ei în luptă este „să fie frumos“. Drept care, întrebăm, bineînţeles, „ce-i aia frumos?“. „Adică în pas cu moda, modern...“ – răspunde el.
Frumos, modern, în pas cu moda şi în rînd cu lumea par a se amesteca astfel într-o imagine mobilizatoare a dezirabilităţii. Dar ce leagă toate acestea între ele, cum devin acestea expresii mai mult sau mai puţin conştiente ale unui model pe care toată lumea pare să-l imite cu tot mai mult elan? Chiar dacă termenul nu este folosit (încă) decît de puţini dintre împricinaţi, conceptul care pare să joace rolul de numitor comun – şi de model de urmat – este cel de rustic. Sătenii vor să „iasă la lumină“ şi să devină... rustici!
Adică? – întrebăm noi mai departe.
– Şi în pas cu moda şi în urmă la vechea tradiţie. Tot ce a fost în trecut copiem noi acum, ne explică unul dintre aceşti „rustici“.
– Să faci casele cum au fost înainte, ne răspunde altcineva, la întrebarea „ce înseamnă să fii modern?“. Şi ne ilustrează, ca să înţelegem, cu imitaţia de lemn cu care îşi acoperise toată casă: aici, casele au fost pe vremuri din lemn! – precizează el în continuare. Mergem în sus pe firul gîndului şi ne întrebăm ce mai înseamnă atunci, în Săteni, „gospodărie“ şi a fi „bun gospodar“?

Aici apele se despart. Pentru mulţi, în general mai în vîrstă şi mai periferici, există încă vechiul ethos al gospodăriei, care înseamnă în primul rînd muncă şi „să vrei să munceşti“. Să munceşti ca să ai o gospodărie „îndestulată“ – ceea ce înseamnă în primul rînd vite şi continuă cu celelalte lucruri „necesare în gospodărie“. (Straşnic cuvînt, îndestulare! Înseamnă să ai cît să fie destul, nu mai puţin, dar nici mai mult. Întrebaţi-i însă pe săteni cum ştie omul că are destul, căci eu n-aş putea să vă spun...) Şi ca să ai o gospodărie îndestulată, trebuie să fie destui oameni în gospodărie, căci ethosul gospodăriei este unul colectivist şi nu individual: toţi au fost de acord că nu poţi fi un „bun gospodar“ de unul singur. Or, odată cu industrializarea şi migraţia, gospodăria s-a subţiat, s-a destrămat, a rămas fără forţe de muncă.

O vreme, acest inconvenient a fost compensat prin schimburile de toate soiurile dintre cei rămaşi în gospodărie şi neamurile plecate, mai aproape sau mai departe, la lucru prin oraşele patriei, alcătuind astfel o reţea funcţională pe care o putem numi gospodărie difuză. Aceasta nu a dispărut în întregime, dar componentele vitale ale gospodăriei „pe stil vechi“ au început să fie tot mai puţin rentabile, mai ales după generalizarea noilor reglementări europene: o simplă gospodărie nu mai poate vinde, teoretic, nimic din ceea ce produce. Fără bani şi fără forţă de muncă, nu prea mai are rost atunci să ţii o vacă, de pildă, care te costă între 25 şi 30 de milioane pe an. Şi atunci gospodăria şi rosturile sale se împuţinează treptat-treptat, iar oamenii trec la alt stil de viaţă, mai „modern“. Doar vreo trei-patru sînt însă cei care aleg o schimbare economică, transformînd gospodăria în fermă; majoritatea aleg calea mai uşoară şi mai vizibilă a „modernizării“ sociale.

De dragul cercetării, am inventat un proverb ad-hoc: calul după dinţi se cunoaşte, iar gospodarul – după casă. „Tradiţionaliştii“ nu prea erau de acord: degeaba ai casă falnică, dacă n-ai nimic în ea, dacă n-ai o vită, dacă umbli teleleu... – strîmbau ei din nas. „Moderniştii“ înclinau însă să fie de acord, mîndrindu-se cu casele „îngrijite“ pe care le au. Între aceste extreme, diferiţi săteni căutau diferite compromisuri.

Îngrijirea, alt concept „poporan“, care, după părerea unui antropolog străin, este fundamental la români, de la camera bună de la sat la mileurile de pe mobile şi bătutul compulsiv al covoarelor între blocuri. Îngrijirea care devine şi un principiu de drept cutumiar, căci ceea ce am îngrijit cu mîinile mele ani de zile devine al meu, iar casa neîngrijită arată a casă părăsită. Ceea ce leagă aceste diferite tipuri de gospodărie şi idealuri ale bunului gospodar pare să fie astfel această „îngrijire“, mîndria şi criteriul de evaluare al tuturor.

Continuitatea acestui imperativ al „îngrijirii“ este contrabalansată însă de mutaţiile survenite în mizele şi conţinutul ei material. Sătenii par să treacă astfel, în ritmuri diferite, de la gospodărie la casă, de la îndestulat la frumos... şi de la rural la rustic. Iar „grija“ lor se mută, într-un ritm alert, de la vacă la foişor şi balansoar, materializări vizibile ale loisir-ului şi eliberării de munca înrobitoare a vechii gospodării.

In DilemaVeche

Vintilă MIHĂILESCU România rustică (I)

– Ăsta nu-i di pi la noi!... – zice omu’ către mine, plecînd nedumerit, după ce a examinat oul pe toate feţele şi l-a rîcîit puţin cu unghia ca să vadă ce-i cu el.

Păi, ce să fie, e „oul lui Flutur“ – cum îi zice lumea – „cel mai mare ou tradiţional pictat din lume“, plasat în piaţa centrală din Suceava, să-l vadă şi să-l admire tot poporul. Şi mai ales tot turistul, că doar nu degeaba a venit el pe aceste „plaiuri de legendă“! Şi ca lucrurile să fie şi mai clare, puţin mai încolo, un indicator precizează: Paris x km, Londra y km, dar Uniunea Europeană: 0 kilometri! Care va să zică aşa: aici este kilometrul zero al europenismului, în acest ou uriaş se află începutul şi pe aici trece axul lumii europene. Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

În rest, piaţa cu pricina este cea mai mare sorcovă ofilită pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Însoţind, probabil, marele ou tradiţional, cîteva gherete oribile de lemn vînd obiecte la fel de „tradiţionale“. Puţin mai încolo, o statuie poleită îşi desfăşoară aripile simbolice sclipind în soare. În extrema cealaltă, Casa de cultură a sindicatelor este înfăşurată pe toată suprafaţa imensă a faţadei sale cu un cearşaf publicitar care acoperă, pe o latură cel puţin, totala părăsire şi paragină a instituţiei. Doar discoteca şi barul de pe altă latură par a mai anima puţin (iar noaptea chiar puţin mai mult) lucrurile. De jur împrejur, plăcile sparte şi crăpate ale promenadei comuniste lasă să crească iarba, printre cariile lor înnegrite de vreme. Puţin mai încolo există însă şi o serie de părculeţe îngrijite, ba chiar prea îngrijite, de mîna unui „artist“, cu fîntîniţe şi coşuleţe de lemn, din care se revarsă izvoraşe şi floricele. Aceasta este inima Bucovinei, de aici pleacă şi aici se întorc turiştii ademeniţi să admire patrimoniul universal al mănăstirilor „care este“. Cu o condiţie: să găsească drumurile care duc spre ele, căci indicatoarele sînt invers proporţionale cu tradiţiile. Aceasta este localitatea care a urcat incontestabil pe primul loc în ţop ten, topul meu personal de kitsch autohton.

Dar să ne întoarcem la „oul lui Flutur“ şi la hermeneutica acestuia.
Inspiraţia a venit, probabil, de la tradiţionalele ouă de struţ, încondeiate cu sîrg de bucovinence recente şi achiziţionate cu pioşenie de funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe pentru pachetele lor de protocol. Primul pas, de la găină la struţ, fusese deci deja făcut. Şi cum e moda recordurilor Guinness (cel mai mare cîrnat din lume, cea mai mare omletă din lume...), ce şi-au zis edilii Sucevei, hai să facem noi cel mai mare ou pictat din lume, că altfel ne-o iau alţii înainte.

Nimic extraordinar în toate acestea, puţin prost gust şi atît. Problema mea începe însă din momentul în care acest prost gust se revendică, pios şi cu lacrimi în ochi, din „sfînta şi minunata noastră tradiţie“ şi se impune, în scurt timp, ca paradigmă a acesteia.

Fenomenul este mult mai răspîndit şi i se poate da şi un nume: rusticizarea României. Elemente sau aspecte izolate ale vieţii rurale româneşti, supraponderale şi rupte din contextul lor firesc, sînt aşezate pe altarul, domestic sau public, al iubirii de tradiţional şi autentic – de „rustic“, pentru prieteni. Lemnul, de pildă, este epifania însăşi a tradiţiei româneşti, astfel încît năpădeşte toate spaţiile şi ia toate formele. Intrările în judeţe, instituţii şi case sînt străjuite de „porţi de lemn“, crengi şi rădăcini bine lustruite ornează tot felul de spaţii interioare, miniaturi de căruţe, roţi, găleţi şi alte ustensile rurale se instalează în grădini şi parcuri. Iar mobilierul şi pereţii e bine să fie măcar placate cu lemn, dacă nu-ţi permiţi să pui lemn masiv. Şi, poate mai presus de toate, întreaga suflare drept credincioasă din România pare să fie străbătută de fiorul mistic al unei revelaţii mobilizatoare: nici un spital, cazarmă sau cartier de blocuri, fără o biserică tradiţională (evident, din lemn)!

Toate acestea – şi multe altele asemenea – creşteau pînă acum haotic, precum bălăriile după ploaie, fără noimă şi consens. Acum au un stindard şi un ideal: oul lui Flutur! Rusticizarea României poate deveni de acum un proces planificat şi bine manageriat: cu Oul nostru în frunte, vom avea succesuri multe!

Nu-mi rămîne decît să înalţ şi eu o rugă pioasă către cer, poate or auzi şi edilii noştri de pe pămînt: apără-mă, Doamne, de prietenii tradiţiilor, că de duşmanii lor m-oi apăra şi singur!

In DilemaVeche

Fiul ministrului tineretului este reverend in Prima Bisterica Ateista, in timp ce mama sa sfinteste biserici ortodoxe

EXPLICATIE FOTO: Instantaneu din decembrie 2008 , cand Sorina Placinta a sfintit biserica pe care o ctitorise, pe fosta platforma industriala din Sudul Focsaniului, in prezenta P. S. Epifanie Norocel, episcopul Buzaului si Vrancei, si protopopului Nicolae Cobzaru. Hramul bisericii este „Sf. Andrei”, dupa numele fiului ministrului (FOTO)

Fiul din prima casatorie al proaspatului ministru al Tineretului si Sportului, Sorina Placinta activeaza intr-una dintre cele mai dezvoltate organizatii laice din lume, Prima Biserica Ateista. Andrei Placinta, a devenit reverent in luna aprilie 2008 si are dreptul sa organizeze si sa participe la slujbe in zona localitatii elvetiene Montreux, unde de altfel isi are si resedinta din tara cantoanelor familia celui mai nou ministru din cabinetul Boc. In incercarea noastra de a vorbi cu ministrul tineretului si sportului, acesta nu a putut fi contactata pana la inchiderea editiei.

Cine si-ar fi inchipuit ca cel mai nou membru al Executivului, ministrul Tineretului si Sportului, Sorina Placinta, are legaturi extrem de stranse cu Biserica Ateista una dintre cele mai dezvoltate organizatii la nivel mondial. In timp ce pentru a ajunge senator PD-l de Vrancea, doamna ministru impartea pomeni electorale si sfintea biserici in circumscriptia din care facea parte, la mii de kilometri distanta fiul acesteia, Andrei Razvan Placinta, stabilit in Elvetia la resedinta familiei, se ocupa cu altfel de slujbe, anume acelea de negare a existentei lui Dumnezeu, in cadrul First Church of Atheism (Prima Bisterica ateista). Tanarul membru al familiei placinta, plecat initial pentru a-si desafarsi studiile in tara Cantoanelor si-a descoperit noi valente ale propriei personalitati, devenind in luna aprilie a anului trecut reverend al acestei organizatii laice intenationale, avand dreptul sa participe si sa organizeze slujbe ateiste, ale caror scop este acela de a elibera lumea de credinta religioasa prin promovarea anumitor principii ateiste pe baza terminologiei crestine.

Stab in organizatie pentru bani
Bisterica Ateista dispune de cele mai multe filiale in Statele Unite ale Amercii, dar organizatia s-a exstins cu ajutorul internetului si in tari ca Australia, Canada, China, Germania, Franta sau Marea Britanie.Chiar daca Romania nu bifase aceasta mica „portita de libertate spirituala” pana in prezent, tara noastra se poate lauda ca are un demn reprezentant si activist in interiorul organizatiei.
Sustinut in Elvetia pe banii familiei ministrului Tineretului si Sportului, Razvan Placinta a devenit Primei Biserici Ateiste, organizatie in legatura cu care preotii sustin ca este o erezie, fiind similara asa-zisele biserici sataniste.
Andrei Razvan Placinta a obtinut, pe internet, titlul de "reverend". Membrii acestei asa-zise biserici pot deveni "pastori", "reverenzi", care sint "hirotonisiti" direct pe internet. Ei jura sa elibereze lumea de credinta religioasa si "oficiaza" ceremonii ateiste la nunti si inmormintari, unde se neaga existenta lui Dumnezeu. Toate aceste date pot fi gasite pe pagina de interent a organiozatiei , locul unde se precizeaza ca aceasta ”s-a nascut din necesitate". A fost creata de Paul si Jacki McMaster, biserica fiind prima societate de acest gen. Este dedicata in exclusivitate ateilor hirotonisiti astfel incat si ei sa poata sustine ceremonii, care pana acum puteau fi sustinute doar de oameni religiosi." Principala ideee in jurul careia organizatia in orienteaza doctrinele este aceea ca stiinta si ratiunea formeaza baza vietii. "Vrem sa oferim un loc unde ateii sa fie hirotonisiti, pe gratis, si, in acelasi timp, un centru unde ateii sa gaseasca pastori care sa slujeasca la ceremoniile lor. Doctrina noastra este aceasta: <>".

Hranirea spiritului trece prin burta
Reverenzii sau pastorii bistericii ateiste nu pot fi scosi la evenimente cu una cu doua, pentru a hrani spiritual „turmele” lipsite de orizont. Acestia pot fi scosi din casa doar in schimbul unor sume de bani, pentru ca, pana la urma oameni sunt si ei, iar problemele spirituale pot fi hranite doar cu „verzisori”, si asta pentru ca si ei la randul lor trebuie sa-si amortizeze investitiile facute in obtinerea ranului bisericesc..
Pretul pentru aceste servicii este negociabil, dar costul mediu este de 150 de dolari americani pentru fiecare ora de prestatie spirituala. Pe site-ul organizatiei se mai arata ca "pastorul" ateist va putea sa slujeasca la nunti, inmormantari, logodne si oricare alte ceremonii, ca orice preot. Preotii "Primei Biserici Ateiste" primesc "un certificat legal de hirotonisire" si o legitimatie, la pretul de 14,95 dolari, un pachet cu trei certificate de casatorie la pretul de 9,95 dolari, un permis pentru parcare care costa 8,95 dolari si sunt inclusi in lista de pastori a site-ului, daca platesc 6,95 dolari.

ACCESEAZA AICI LINKUL SPRE PAGINA IN CARE APARE NUMELE LUI ANDREI PLACINTA pe First Church of Atheism

Andrei Tudor

SURSA GARDIANUL

Sărăcia preotului: "preoţi ai faraonului" şi "preoţi ai Domnului"; „Domnul este partea mea de moştenire”

(RV - 17 iulie 2009)
„Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi”, scrie Paul creştinilor din Corint (2Cor 8,9). Cuvântul sărăcie nu apare niciodată în Evanghelii şi în restul Noului Testament cu excepţia 2Cor 8,2.9 şi Ap 2,9.

Dar în ce consista această „sărăcie” a lui Isus? Citind Evangheliile se deduce că el nu poate fi inclus în categoria socială a „săracilor”, înţeleasă drept categorie marginalizată, aşa cum nu aparţinea nici clasei sociale a „bogaţilor”. Isus însuşi în predica sa se deosebeşte atât de unii cât şi de alţii: „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna” (Mt 26,11; In 12,8; cfr Mc 14,7). „Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că primiţi mângâierea (Lc 6,24). Isus invită la a da săracilor (cfr Mt 19,21) şi este probabil că grupul celor Doisprezece practica „pomana”, ca una dintre faptele pe care orice iudeu pios avea grijă să o facă (cfr In 13,29). Pe de altă parte vrea ca ucenicii săi „să lase tot” şi să-l urmeze (cfr Lc 5,27).

Isus a transmis în mod cert celor ai săi o învăţătură nu de condamnare absolută a banului şi bunurilor materiale, dar de moderaţie şi cumpătare în folosirea lor şi de refuz al oricărei iniţiative menite să ducă la îmbogăţire şi acumulare de bunuri materiale (cfr Lc 12,13-21). Generaţia apostolică şi subapostolică dovedeşte că acesta era spiritul ce anima primele comunităţi creştine. Îndemnul la sobrietate în folosirea lucrurilor era drept normă: „Căci n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea. Deci, când avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, să ne mulţumim cu acestea. Din contra, cei care vor să adune bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare, care îi fac pe oameni să se cufunde în ruină şi pierzare. De fapt, rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri” (1Tim 6,7-10).

Dar să aruncăm o privire la Vechiul Testament, la spiritualitatea levitică sacerdotală. În vechea alianţă tribul sacerdotal al lui Levi era singurul car nu a avut parte la împărţirea pământului după ce a intrat în Ţara Făgăduinţei: singura sa ocupaţie trebuia să fie cultul lui Dumnezeu; pentru a trăi, leviţii primeau cât era necesar din „zeciuiala” oferită de celelalte triburi. În cartea Numerilor 18,20 Dumnezeu îi spune lui Aron: „În pământul lor nu vei avea nici moştenire, nici parte nu vei avea între ei. Eu sunt partea ta şi moştenirea ta între fiii lui Israel”.

Aceasta a fost baza pe care s-a dezvoltat o foarte înaltă spiritualitate, cum reiese din Psalmul 16 (15 Vulgata), care exprimă rugăciunea noctură a unui pios levit în timpul serviciului său la templul din Ierusalim. Pregătindu-se sufleteşte pentru serviciul de noapte, el îşi aminteşte de starea sa de „sărac” conform criteriilor umane, pentru că este fără terenuri, fără bunuri şi chiar fără bucuria uniunii legitime cu soţia. Ştim că preoţii-leviţi în timpul serviciului la Templul din Ierusalim erau ţinuţi la înfrânare. Însă mulţumirea pe care i-o dădea apropierea de Dumnezeu era incomparabil mai intensă: „Tu, Doamne, eşti partea mea şi cupa mea cu sorţi, în mâinile tale este soarta mea. La împărţire am primit partea cea mai bună, minunată e moştenirea mea” (5-6). Moştenirea minunată indică Templul din Ierusalim. „De aceea se bucură inima mea şi tresaltă de veselie sufletul meu; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde” (9)… „Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină în faţa ta şi desfătări la dreapta ta, în veci” (11).

Însă, trebuie subliniat că sărăcia leviţilor este doar espresia exterioară a unei experienţe lăuntrice, în care Dumnezeu este perceput ca „binele” prin excelenţă, superior tuturor celorlalte bunuri; este o experienţă care include şi viaţa afectivă şi sexuală, prin practica înfrânării, chiar dacă periodică, cerută leviţilor în timpul serviciului divin. Pe aceată linie, cartea Înţelepciunii este deja orientată spre o experienţă a lui Dumnezeu care implică o castitate totală. De fapt, darul Înţelepciunii divine valorează „mai mult decât sănătatea şi frumuseţea”(7,10); cu ea „au venit toate bunurile” (7,11). Înţelepciunea trebuie primită „ca o mireasă” (8,2), ca „adevărata tovarăşă de viaţă” (8,9). Aşa cum soţul, când se întoarce de la lucru, se odihneşte alături de soţie, la fel cel îndrăgostit de Înţelepciune se odihneşte lângă ea (cfr 8,16); şi, spre deosebire de soţiile pământeşti, care adesea procură amărăciune şi durere, compania Înţelepciunii „nu aduce amărăciune, nici durere convieţuirea cu ea, dar mulţumire şi bucurie”(8,16).

Acum putem nota că Isus, instituind grupul celor Doisprezece, care evocă simbolic cele 12 triburi ale lui Israel şi cerând detaşarea totală pentru a-l urma şi pentru a anunţa Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu - Evanghelia - , i-a pus pe toţi, de fapt în aceeaşi condiţie a vechilor leviţi, şi nu pentru un serviciu temporar, ci definitiv.

Părinţii Bisericii au înţeles că în spiritualitatea levitică există ceva cu valabilitate perenă şi pentru miniştri, pentru slujitorii Noului Testament. Acel mare maestru de spiritualitate care a fost Origen nu a ezitat să aplice preoţilor Bisericii indicaţiile relative la leviţi şi amplificate de învăţătura lui Isus. În Omiliile asupra Genezei (16,5 [PG, 12250-251] notează că există o diferenţă între „preoţii faraonului” şi „preoţii lui Dumnezeu”: „Faraonul acordă pământuri preoţilor săi; Domnul în schimb nu dă preoţilor săi o porţiune în pământul (făgăduit), dar le spune: „Eu sunt partea voastră (cfr Dt 18,2). Aceasta este valabil şi pentru preoţii Bisericii: cei care „se dedică grijilor şi preocupărilor lumeşti” sunt preoţi „ai faraonului”, nu „ai Domnului”.

Origen însuşi recunoaşte că nu este uşor a fi „preoţi ai Domnului”: „Cristos afirmă că nu este ucenicul său acela pe care îl vede în posesia a ceva şi nu renunţă la tot ceea ce are (cfr Lc 14,33). Şi noi preoţii ce facem? Cum putem citi noi înşine aceste cuvinte sau a le explica laicilor, tocmai noi care nu numai că nu renunţăm la ceea ce avem, dar vrem chiar să ne procurăm ceea ce nu am fi avut niciodată, înainte de a veni la Cristos?” (Origen ibidem). Origen care, de altfel, trăia ca un ascet, este foarte sever cu sine însuşi: „Mărturisesc şi recunosc deschis în faţa poporului în ascultare că aşa stă scris în Evanghelie, chiar dacă ştiu că acele cuvinte nu le-am pus încă în practică. Dar, cel puţin, avertizaţi în această privinţă, să ne grăbim de a le pune în practică, să ne grăbim de a trece de la preoţi ai faraonului, care au o posesiune de pământ, la preoţi ai Domnului care nu au porţie pe pământ, dar partea lor este Domnul (cfr Ps 142 [141 Vulgata].

Ca exemplu Origen citează apoi apostolii Petru şi Paul care erau „săraci” (potrivit 2Cor 6,16) şi nu aveau „aur nici argint (după Fap 3,6), ci dădeau bunuri spirituale tuturor. „Acestea sunt bogăţiile preoţilor lui Cristos. Oameni care nu au nimic, şi cu toate acestea câte şi ce bunuri oferă din belşug! Asemenea bogăţii nu pot proveni de la o posesie pământească” (Sf. Ciprian, Scrisoarea 1,1-2 [CChL 3/B, 1-3].

SURSA

Comemorarea călugăriţelor ucise în timpul Revoluţiei Franceze

Comemorarea călugăriţelor ucise în timpul Revoluţiei Franceze 19 / 19

Biserica a amintit vineri, 17 iulie 2009, martirajul celor 16 călugăriţe carmelite desculţe de la Mănăstirea Întrupării din Compiegne, ucise cu ghilotina la Paris, în urmă cu 215 ani, pe 17 iulie 1794, în timpul Revoluţiei Franceze. Călugăriţele, beatificate în 1906 de Papa Pius al X-lea, au refuzat să adere la Constituţia civilă a clerului, voită de revoluţionari pentru a separa catolicii francezi de Papa. Închise în teribila închisoare de la Conciergerie, deja plină de preoţi şi călugări, au fost condamnate la moarte de tribunalul revoluţionar pentru fidelitatea lor faţă de viaţa consacrată, pentru "fanatism", cum era definită devoţiunea faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus şi a Mariei, şi pentru ataşamentul faţă de autoritatea pontificală. Trupurile lor au fost aruncate apoi cu cel mai mare dispreţ într-o groapă comună.

Despre ultimele ore trăite de aceste călugăriţe carmelite a vorbit pentru Radio Vatican pr. carmelit Bruno Secondin: "Este foarte frumoasă descrierea pe care o face scriitorul Georges Bernanos în cartea `Dialogul carmelitelor`, sau Gertrude von Le Fort: descriu şi chinul unora dintre ele în faţa morţii şi curajul superioarei - care se numea Maica Tereza a Sfântului Augustin - care le susţinea şi primea de la ele, puţin înainte de a fi ghilotinate, profesiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Amintim apoi cum aceste femei s-au dus la martiriu cântând. Aceasta este o expresie foarte frumoasă de credinţă care aparţine tradiţiei carmelite: amintesc de momentul când carmeliţii au fugit de la Muntele Carmel din cauza saracenilor care i-au izgonit: mulţi dintre ei au fost masacraţi şi se spune că în timp ce erau ucişi cântau "Salve Regina - Bucură-te, Regină".

În acea perioadă au fost ghilotinaţi "mai mulţi carmeliţi şi carmelite, monahii şi monahi, precum şi terţiari care, asemenea călugărilor din toate ordinele, au fost şi ei întemniţaţi. Şi deoarece închisorile nu erau suficiente, inventaseră o metodă specială: îi puneau pe nave-închisoare şi îi lăsau acolo până la moarte, care putea să fie din cauza ciumei şi a bolilor de orice natură". Mesajul lor pentru oamenii de astăzi este acela că "e nevoie mereu, înlăuntrul inimii, de o pasiune stabilă pentru a înfrunta momentele dificile ale vieţii şi ele, cu rugăciunea, cu sprijinul reciproc şi cu curajul pe care şi l-au dat unele altora, au ştiut să se apropie de acest tragic sfârşit al ghilotinei... Această comemorare ne dă o indicaţie despre cât este de important a se încredinţa Domnului şi sprijinului Său pentru a traversa aceste momente dificile şi asemenea situaţii de moarte şi de risc pe care astăzi toţi ne putem afla în situaţia că trebuie să le înfruntăm".

(Sursa: Radio Vatican)

Parintele Galeriu vorbind despre Nicolae Steinhardt

Parintele Galeriu vorbind despre Nicolae Steinhardt
Asculta mai multe audio Calatorii


Despre Nicolae Steinhardt cu parintele Galeriu(2)
Asculta mai multe audio Calatorii

Fericitul" G.K. Chesterton

Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) este binecunoscut pentru scrierile sale inteligente şi pline de umor. Dar ar putea deveni cunoscut şi ca sfânt, dacă propunerea de lansare a cauzei de beatificare va progresa. Agenţia Zenit a stat de vorbă cu Paolo Gulisano, autorul primei biografii în limba italiană a acestui mare scriitor britanic, despre ideea canonizării, acesta explicând de ce crede că Chesterton merită recunoscut ca sfânt.

- Cine promovează această cauză de beatificare?
- Asociaţia culturală care îi este dedicată, şi anume Societatea Chesterton, fondată în Anglia în 1974, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la naşterea marelui scriitor. Ideea societăţii a fost aceea de a-i promova lucrările, gândirea şi figura. De ani de zile se discută despre o posibilă cauză de beatificare, iar acum câteva zile, la o conferinţă internaţională desfăşurată la Oxford cu titlul "Sfinţenia lui G.K. Chesterton" - cu participarea celor mai buni specialişti în opera şi viaţa lui Chesterton - s-a decis să se meargă înainte cu propunerea.

- De ce beatificarea?
- Mulţi cred că există o dovadă clară a sfinţeniei lui Chesterton: mărturiile despre el vorbesc ca despre o persoană foarte bună şi umilă, un om fără duşmani, care susţinea credinţa fără compromisuri, un apărător al Adevărului şi Iubirii. Măreţia lui a constat şi din faptul că a ştiut cum să prezinte creştinismul publicului larg, format din creştini şi din persoane secularizate. Cărţile sale, de la "Orthodoxy" (în română cu titlul: Orthodoxia sau dreapta credinţă) la "St. Francis of Assisi", de la "Father Brown" (în română cu titlul: Enigmele părintelui Brown) la "The Ball land the Cross", sunt prezentări minunate ale credinţei creştine, mărturisită cu claritate în faţa lumii. Conform vechilor categorii din Biserică, am putea să îl definim pe Chesterton ca un "mărturisitor al credinţei". El nu a fost doar un apologet, ci şi un fel de profet care a prevăzut dramaticul caracter al problemelor moderne, precum eugenia. Pr. dominican Aidan Nichols susţinea chiar că Chesterton ar putea fi văzut ca un "doctor al Bisericii" secolului XX.

- Care sunt virtuţile lui eroice?
- Credinţa, speranţa şi iubirea: acestea au fost virtuţile fundamentale ale lui Chesterton. Mai mult, el a fost inocent, simplu, profund umil. Având experienţa personală a durerii, a fost un vestitor al bucuriei creştine. Lucrarea lui Chesterton este un fel de medicament pentru suflet, sau, mai simplu spus, un fel de antidot. Scriitorul însuşi a folosit metafora antidotului pentru a defini efectul sfinţeniei în lume: sfântul are ca obiectiv să fie un semn de contradicţie şi de refacere a sănătăţii mentale într-o lume care este tot mai nebună.

- Care este contribuţia culturală, literară şi morală adusă de Chesterton societăţii britanice şi creştinismului?
- Când Papa Pius al XI-lea a fost informat despre moartea marelui scriitor, el a trimis o telegramă de condoleanţe prin secretarul său de stat, Cardinalul Eugenio Pacelli. În telegramă, el a deplâns pierderea "unui devotat fiu al Sfintei Biserici, deosebit apărător al darurilor credinţei catolice". A fost probabil a doua oară în istorie când un Pontif a atribuit titlul de "apărător al credinţei" unui britanic. Probabil secretarul de stat nu a înţeles în acel moment paralelismul ironic: celălalt britanic a fost Henry al VIII-lea, omul care a provocat Bisericii din Anglia cea mai gravă rană. Chesterton a încercat să aducă Anglia, precum şi lumea întreagă, mai aproape de Dumnezeu, de credinţă, de raţiune.

- Şi care este opinia Dvs despre toate acestea?
- Privitor la Chesterton, textele lui lasă cititorul într-o pace deosebită şi cu un sentiment de speranţă, care desigur nu vine dintr-o viziune imatură şi optimistă în sens lumesc asupra vieţii, ci dintr-o viziune creştină, din tăria unei experienţe religioase deosebite. Mai rar găseşti pagini care să vorbească despre credinţă, convertire şi doctrină atât de clar şi de incisiv, fără excese sentimentaliste sau moraliste. El ştia că cea mai gravă consecinţă a decreştinizării nu era rătăcirea etică ci rătăcirea raţiunii, fapt pe care îl sintetiza spunând că lumea modernă a suferit o decădere mentală mai mare decât decăderea morală.

Chesterton a ales catolicismul, susţinând că are cel puţin 10.000 de motive care să îi justifice alegerea, fiecare valid şi bine întemeiat, dar în cele din urmă reducându-se la o singură raţiune: catolicismul este adevărat. Fără îndoială sfinţenia lui Gilbert Chesterton, pe care sper că Biserica o va recunoaşte, străluceşte deja în faţa lumii.

AICI

Biserica Miresei - Biserica Flamanda

Toata copilaria am crescut uitandu-ma la ea. Sus pe deal Flamanda mi-a speriat joaca, noaptea, iar ziua mi-a vegheat toate aventurile.

Biserica Miresei, numita printre localnici si Biserica Flamanda, avand drept hram Adormirea Maicii Domnului, este asezata in partea de rasarit a orasului Campulung, pe Dealul Flamanda, de la care si-a luat si denumirea. Numele de "Flamanda" este legat de legenda care aminteste de timpurile domnitorului Negru-Voda, intemeietor de tara, care, urcand pe acest deal, a intarziat si a flamanzit.

Biserica Miresei "Flamanda" - scurt istoric

Constructii anterioare actualului monument. Prima constructie de biserica, cunoscuta sub numele de "Schitul Marculesti", s-a facut in anul 1765, cu cheltuiala lui Dumitru Roseti, ispravnicul judetului. Vechea pisanie avea urmatorul cuprins: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh amin. Inceputu-s-a aceasta zidire din temelie a acestei sfintei si dumnezeiesti biserici, unde se praznuieste hramul Sfintei Inaltari a Domnului nostru Iisus Hristos si al Sfantului Marelui Mucenic si Izvorator de Mir, Dimitrie, prin osardia si cheltuiala sa Dimitrie agi Marcu biv, ver paharnic ispravnic fiind acestui judet, in zilele mariei sale Stefan Racovita voievod, la leat 1764, impodobind-o cu toate zidurile imrejur dupa cum se vede si s-au savarsit in zilele luminatului domn Scarlat Ghica voievod, numindu-l "Schitul Marculesti" si l-au inchinat metoh "Sfintei Manastiri Campulung", in egumenia sfintiei sale, parintelui "chir Dositei arhimandrit, care si indemnator si ajutor au fost la facerea acestui schit impreuna cu "Apostol Isbasoiu", "bivel Clucer", Zaharie de aici din Campulung si Epistat au fost la acest sfant schit, la leat 1765."

In actul de fundatie al schitului, scris de Dumitru Roseti, ctitorul bisericii, se vede in ce imprejurari s-a construit aceasta biserica si cu ce menire. De cand Dimitrie Roseti era ispravnic al judetului, zice documentul, era obiceiul ca de Inaltarea Domnului, sa iasa egumenul Manastirii Campulung, insotit de calugarii si preotii de mir, pe varful Dealului Flamanda, inchipuind prin aceasta ceremonie, evenimentul de pe Muntele Maslinilor, de unde s-a inaltat Domnul.

La slujba Litiei luau parte orasenii cu mic cu mare in jurul unei cruci de piatra, ridicata intru slava Inaltarii Domnului. Dupa slujba se dadea masa celor saraci si apoi se ospatau boierii si negustorii. Miscat de frumusetea acestui obicei, ispravnicul Dimitrie Roseti ia hotararea, in 1764, sa inalte cu banii lui o biserica. Locul a fost donat de jupaneasa Anastasia Gogu. Constructia a durat un an si in 1756 biserica a fost sfintita chiar in ziua de Inaltare si s-a numit "Schitul Marculesti" in amintirea tatalui ctitorului intemeietor Marcu.

La infiintarea acestui schit a fost indemnator si ajutator si arhimandritul Dositei de la Manastirea Campulung, precum si Apostol Isbasoiu, bivel clucer din oras. Dupa ce arata imprejurarile in care s-a construit aceasta biserica, tot in hrisovul de mai sus se arata si scopul si menirea ei: "Ca schitul a fost zidit nu numai spre podoaba si inchinaciune, ci mai mult spre a se face intr-insul bunatati, precum: invatatura de copii, ajutorul de sarmani si altele, caci pentru inchinaciune au credinciosii destule biserici in oras."

Pentru ca sa-si indeplineasca aceasta menire de binefacere, biserica a fost inzestrata cu cateva petece de pamant, cu o casa in mahalaua Sfantul Ilie, cu 10 lei pe luna de la vama Dragoslavele, 300 oca sare pe an de la Ocna Telega. Cu daniile primite de la ctitori si de la alti binefacatori, ctitorul Dimitrie Roseti a hotarat sa se faca urmatoarele binefaceri: sa se inzestrze in fiecare an cate trei fete sarace, doua la Inaltare si una la Sfantul Dumitru, dandu-i-se fiecaruia cate un rand de haine, o vaca cu lapte si sa se cheltuiasca cu maritisul cate 50 de lei; sa se imbrace cate 5 saraci pe an, trei la Inaltari si doi la Sfantul Dumitru, cheltuindu-se cu imbracamintea lor cate 10 lei fiecare; sa se plateasca dascalului care invata copii cate 20 de lei pe an; pentru mancarea si bautura saracilor, la cele doua praznice, sa se dea cate 20 de lei pe an.

Tot ctitorul a pus schitul sub epitropia vornicului Constantin Filipescu (cumnatul sau) si a urmasilor sai si a pus blestem (al Sfintilor Parinti de la Niceea) asupra celor care ar incerca vreodata sa strice asezamantul facut de el.

Dintr-o veche fotografie se vede ca biserica a fost invelita cu sindrila si avea numai o turla in fata, o clopotnita, casa pe pivnita si doua chilii, totul fiind inconjurat de zid. Intre 1788-1790 schitul e distrus, ca urmare a invaziei ostirilor austriece. In anul 1792 este refacut complet de ctitorul sau si apoi de municipalitatea orasului, insa in conditii proaste.

A doua constructie, in 1873, s-a inceput in locul celei vechi, dar n-a putut fi terminata si s-a ruinat. Intre 1886-1890, fiind primar Istrate Rizeanu, biserica s-a reconstruit avand urmatoarea pisanie: "Aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica cu patronajul Inaltarea Domnului si Marelui Mucenic Dimitrie s-a restaurat din nou, in locul celei vechi, care era fondata in 1765 de dumnealui Roseti spatar dotand-o cu mai multe bunuri pe care le poseda si in prezent, din al caror venit s-a restaurat."

La 1873 s-a pus piatra fundamentala de Dl. Ion Iancu, primarul orasului Campulung si terminand-o de zidit si crapand s-a intrerupt lucrarea 13 ani, devenind o ruina. La 1886, Istrate Rizeanu, primarul orasului, prin intermediul indemnului bunului sau simt si cu votul unanim al domnilor consilieri comunali, incepand iarasi lucrarea si terminandu-o la 1890, sub arhipastoratul Mitropolitului primat Iosif Gheorghian s-a sfintit la 19 august 1890 de Inochentie Ploiesteanul, vicarul Sfintei Mitropolii. Preotul locului era Constantin Stanciulescu, iar pictor, un anume Belizarie.

Aceasta biserica avea forma de cruce, cele doua sanuri de naos formand bratele crucii, altarul mic c-o singura fereastra, tampla de lemn la mijlocul Naosului, turla Pantocratorului, construita din lemn si invelita cu tabla ca si corpul intreg al bisericii, care avea cate trei ferestre. Deasupra pronaosului era sala pentru cor si turla care servea si de clopotnita. Pictura din interior era cojita pe alocuri iar zidurile de afara cu multe crapaturi, temelia fiind slaba, in urma cutremurului din noiembrie 1940, crapaturile zidurilor bisericii s-au adancit, amenintand cu prabusirea, ceea ce a dus la daramarea ei completa in 1942.

Din documentele ramase se vede ca Schitul Marculesti n-a fost niciodata prea populat de calugari, pentru ca, de la fondarea lui, ctitorul a inteles sa dea schitului alte directive decat acelea ale unei vieti monastice. Insusi felul administratiei schitului nu este acela al egumenatului sau al vietii de comunitate, caracteristica conducerii Manastirilor din secolul al XVIII-lea. Schitul a fost condus la inceput de o epitropie libera, compusa din mireni, din membrii familiilor Roseti si Filipescu. Mai tarziu, ei si-au asociat si epitropia obsteasca a primariei Campulung.

Documentele au pastrat si cateva nume de epitropi si ingrijitori care in ordinea cronologica, urmeaza astfel: Apostol Isbasoiu in 1775, Ion ieromonah in 1770, Ioachim ieromonah in 1798, Hrisate eromonah in 1840, Popa Patrascu in 1848, Profire ieromonah in 1850, Haralambie in 1861, Ionita Semescu in 1861, Constantin Stanciulescu in 1863, Gheorghe Banateanu intre 1916-1948, ultimul preot care a slujit la aceasta biserica veche, si din momentul cand se transforma in biserica parohiala, incepand cu anul 1914.

Slujitor la acesta biserica, preotul Marin Dana, a fost confesor al garnizoanei Campulung, si instalat la 10 octombrie 1948, in ziua sfintirii de catre Patriarhul Iustin, fiind prima biserica sfintita de catre Prea Fericirea Sa. In anul 1972 moare preotul Marin Dana, si i-a urmat preotul Nicolaescu Aurelian, care a slujit din anul 1972 pana in anul 1995, cand s-a pensionat. Sub pastorirea sa s-a inaltat clopotnita din fata bisericii, dupa cum s-a amintit si s-a pietruit aleea principala de la cimitir pana la biserica.

Biserica Miresei "Flamanda" - legenda locului

Biserica actuala de pe Dealul Flamanda este cea mai noua din orasul Campulung. Este ridicata din temelie intre anii 1938-1940, u cheltuiala mult incercatului filantrop Gheorghe Stefanescu, din Campulung, in memoria bunei si unicei sale fiice, argareta, rapita de moarte napraznica in ziua nuntii sale, in apropiere de Gaesti, unde are si o troita ridicata, fiind victima unui accident de masina, cand se intorcea la Campulung, dupa cununia religioasa de la Bucuresti. Acest locas a fost construit pentru a fi loc de odihna vesnica ei si parintilor ei, recum si loc de inchinare pentru credinciosii din parohia Flamanda.

Iata textul pisaniei daltuit in piatra,pe zid,deasupra usii de la intrare: "Aceasta sfanta biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicatu-s-a din temelie in anii 1938-1940, prin osardia si cu cheltuiala bunului crestin Gheorghe Stefanescu din Campulung, in memoria fiicei sale Margareta, rapita de moarte napraznica in ziua nuntii ei si inmormantata in haina infrumusetata de mireasa in interiorul bisericii. Vrednice sunt de amintit si donatiile enoriasilor Flamanda, in frunte cu fostul preot Gheorghe Banateanu, succedat de noul paroh Marin Dana, precum si ale clerului muscelean si alti crestini binevoitori. Sfintitu-s-a acest maret locas in ziua de 10 octombrie 1948 de catre inalt prea sfintitul Patriarh Iustinian. Dumnezeu sa rasplateasca jertfele tuturor, precum si ostenelile celor ce vin sa se roage aici cu frica de Dumnezeu cu credinta si cu dragoste nefatarnica. Amin."

Biserica Miresei "Flamanda" - arhitectura bisericii

Prin arhitectura ei, noua biserica de pe Dealul Flamanda este socotita un maret monument arhitectural, iar prin asezarea ei pe deal formeaza un punct de atractie pentru vizitatori si credinciosi. In sezon de primavara si vara, Dealul Flamanda, din orice parte l-ai privi, pare un amfiteatru de verdeata cu pomi si flori multicolore.

Privita de departe, biserica pare o silueta alba cioplita din "stanca de Albesti" si prin pozitia ei domina intreg orasul. Turla si zidurile sunt lucrate numai din blocuri de piatra, zidite cu multa maiestrie. Este acoperita cu tabla de arama; numai schimburile si burlanele sunt din tabla galvanizata. Biserica are o singura turla, un pridvor deschis in forma de cruce, naosul si pronaosul este luminat de ferestre inalte si luminoase.

Sfantul Altar este spatios si luminos. Catapeteasma si stranile sunt lucrate numai din "piatra de Albesti", sculptate. Pe tampla acesteia sunt pictate medalioane cu scene din Biblie. Zidurile interioare ale bisericii sunt lucrate din caramida pe care s-a dat tencuiala si s-a facut pictura.

Arhitectul bisericii a fost Gheorghe Cantacuzino si, moldovean fiind, a dat bisericii o tenta asemanatoare bisericilor moldovenesti din zona Suceavei . Pictorul bisericii a fost Gheorghe Popescu din Bucuresti, care, impreuna cu altii, a executat pictura bisericii in fresca, in stilul neo-bizantin, intre anii 1945-1946. Antrepriza bisericii a avut-o fratii italieni "De Nicolo", maestri pietrari: Luigi Pavoni si altii, mesteri zidari: Ionita zidarul si altii, mesteri dulgheri: Tica Parsan si altii.

In fata bisericii se afla clopotnita edificata de preotul Aurelian Nicolaescu, din caramida tencuita, in care sunt asezate patru clopote, doua provenite de la biserica veche, iar celelalte de la fosta capela a "Regimentului 30 Dorobanti Muscel", existenta pe raza acstei parohii. In curtea bisericii exista cateva monumente funerare intre care vrednic de amintit este monumentul poetului campulungean Constantin Aricescu, monument facut din "piatra de Albesti", iar deasupra avand bustul de marmura. Pe monument se afla urmatoarea inscriptie: "Aci repauzeaza pentru eternitate, dupa a sa dorinta, Constantin D. Aricescu, nascut in anul 1823 martie 18 si mort la anul 1886 februarie 18."

Pe partile laterale ale monumentului sunt urmatoarele versuri: "A'ta creasta Flamanda cu flori parfumatoare/ Cu al paserilor cant doresc parnasul iubite/ Doresc cu infocare/ Sa fi al meu mormant./ Iar sacra virtute/ a fost al meu cult /,singurul meu sprijin/ si puternic scut./ Va recomand dara voua tuturor,/ virtutea tezaur sfant nemuritor,/ caci totul ne lasa la al nostru mormant,/ un vis fiind toate, pe acest pamant."

Biserica Miresei din Campulung - localizare si date de contact

Parohia Flamanda, Strada Flamanda nr. 8
Campulung Muscel Cod Postal (zip) 115100
Judetul Arges, Romania

Preot Dinitoiu Marian
Telefon :0744.185.962

AICI

Pictura este sora mai mica a misticii - interviu cu H. Bernea

- Este multa vreme de cand nu ati mai avut o expozitie personala in Bucuresti. Intre timp ati avut unele, fie in strainatate, fie in provincie. De ce? Asa ati crezut ca este bine, au existat piedici insurmontabile sau "asa a fost de la Dumnezeu sa fie"?

- A fost normal sa fie asa. Un factor agravant a fost revolutia si implicarea unora dintre noi, peste masura de mult, in diferite activitati, in primii ani dupa '89. Cum este si cazul meu. In strainatate nu am avut chiar asa de multe. Este adevarat, am avut o expozitie mare in '90. In provincie, iarasi, nu am avut multe. Este inselatoare impresia. A fost, de fapt, marea expozitie de la Bucuresti, reluata, dar mult dezvoltata, in '87, la Targu Mures. Apoi, o alta expozitie la Bistrita '90.

Dar, pentru mine, prin '92 se incheia, firesc, o etapa de lucru. Este vorba de acest subiect, derivat din Prapori, unind intr-un fel Praporii si Dealul, care este Turla si, mai ales, de traseul de la Gradina la Iconostas, recompunand peisajul monastic, trecand prin Coloana. Acesta-i aspectul exterior, dar nu numai exterior. Se poate vorbi ca de o coincidenta neintamplatoare sau de o aparenta coincidenta despre faptul ca eu am inceput sa pictez turle in momentul in care Ceausescu darama foarte tare biserici. E clar ca subiectul nu e cu totul "nevinovat". Am cautat anumite subiecte prin care sa-mi afirm deschis si polemic, in Europa de astazi, mai ales in timpul lui Ceausescu, apartenenta la o credinta, la o Biserica. Cum spun, este evident ca aceste teme nu sunt numai niste teme exterioare sau niste "motive". Sigur, aici ar trebui explicat in continuare ce s-a intamplat cu "motivul", incepand de la impresionisti si terminand cu ultimele dezvoltari, asa-zis post-moderne.

- Toate ciclurile dumneavoastra, incepand cu Dealul, cu Hrana au conotatii de credinta, in orice caz, dar unele chiar conotatii liturgice cum sunt, de pilda, "Interioarele de biserici". Sunt aceste cicluri, totodata, si jaloanele unui drum spirituala! Fiintei, dincolo de faptul ca sunt subiecte care inlesnesc o exprimare plastica cu mare forta de sugestie?

- Sigur, sunt mai mult decat niste teme care inlesnesc o huna exprimare plastica. Mai ales pentru un om cu nevoile si durerile sfarsitului mileniului doi, nu-i deloc intamplator. Cred ca traseul parcurs de mine, aparent catre o exterioritate, este de inteles. La ce ma refer? In 1969, '70, 71 nu-mi doream decat sa resacralizez gestul de a picta si de a privi. Sa obtin o privire care sa nu fie obosita si plictisita, ci curata, insotind un gest de aceeasi natura. Am constatat ca in momentul in care, intr-adevar, pui ceva in actiunea ta, arta este o cale de comunicare.

Mi se parea mult mai important sa resacralizez gestul pictand orice, decat sa pictez biserici (chiar si spuneam asta atunci!) intr-un mod absolut impersonal, autonom de subiect. Vreau sa spun, ca si cum ai picta vapoare, cipici, pomi. Cu timpul, lucrurile s-au asezat complet altfel. Pe de o parte, chiar a picta pomi a capatat o conotatie de dragoste, de privire spre sacru, dincolo de gestul picturii, iar pe de alta parte am fost obligat sa-mi afirm credinta. Asa am simtit eu. Mai ales in ultimii ani ai lui Ceausescu, asta devenise evident.

Praporii erau botezati de catre oficiali "panouri decorative", fapt care m-a facut sa ma decid sa atac subiecte atat de explicit religioase, tratate, desigur, cu toata intelegerea necesara fata de un lucru sacru. Deci, un gest resacralizat pe un subiect care este un subiect total, cum este cazul, de pilda, cu Interioarele de biserici.

Pentru mine n-afost un lucru usor. Spun "pentru mine", fiindca am parcurs foarte multe etape si stiu bine ce implica gestul de a picta cu o conotatie religioasa. Sa pictezi, de pilda, un iconostas, un obiect care el insusi este o arta totala: si pictura, si sculptura, si scenografie, si teatru chiar, si arhitectura. Sa-l iei si sa incerci sa faci o noua imagine este un pariu mare si dificil. L-am acceptat dintr-o necesitate spirituala, din convingerea ca noi, in ziua de azi, trebuie sa ne afirmam foarte clar in fata acestui "val" amorf si plasmatic care ne imbratiseaza, ca sa zic asa. Acest "val" era pentru mine evident de mai multe decenii, de cand fusesem in Occident. Aici acest lucru nu era atat de evident, aveam de a face numai cu forma lui brutala, un pumn in masa si un sut in fund.

Acolo, in varianta dulce, aceea a libertatii, se vede ce dificila e opozitia in fata acestui val. Deci, eu am fost intr-un fel pregatit pentru aceste incercari. Sigur, pe langa aspectul polemic, ma bucur sa arat ca se poate picta cu mijloace considerate arierate (de la Deal fac acest lucru), ramanand foarte actual. Este un fel de sfidare la adresa inventivitatii, la adresa imaginatiei artistice debordante, lipsita de limite si de repere. Si atunci, simpla revenire, vorba lui Caragiale, la "glastra" cu floarea de acasa si la mirosirea acestei flori, poate sa para un gest avangardist si revolutionar (asa cum s-a intamplat cu Dealul). Mi s-a parut ca acesta este un lucru care merita sa-l incerc, sa-l investighez si, uite asa, am ajuns aici.

La suprafata si la vedere este simplu sa te arati credincios. Sunt atatia care se apuca acum sa picteze pe teme cu conotatii religioase (biserici, turle, cruci etc), dar daca in spatele lor nu se ascunde o devenire de cateva decenii sau, macar, de cativa ani, nu inseamna mare lucru. Sunt, in cele din urma, artificiale si goale de continutul pe care-l evoca.

- Matisse spunea ca Duhul ii conduce mana. In ce masura si in pictura dumneavoastra, cand ati terminat-o si o priviti, constatati ca este mai mult decat ati pus? Daca va uimeste, chiar, oarecum, printr-o noutate fata de ceea ce stiti ca ati pus in ea?

- Acum, dupa atata abuz de demiurgie, e cam greu sa accept afirmatia lui Matisse, asa. Adica nu trebuie s-o spui, chiar daca asta se intampla. Asa cred. Probabil ca se intampla, insa eu sunt atat de rar vizitat de Duhul Sfant, incat... in orice caz, sunt absolut constient de ceea ce mi s-a pus in traista, adica de talantii primiti.

Dar, intr-adevar, adesea mi se pare ca regasesc in ceea ce fac mult mai mult decat ceea ce fructific eu. Asta e limpede! Pentru ca, altfel, fata de cat de putin am izbutit sa ma concentrez, mai ales in ultimii ani, de cat de putin am facut ceea ce trebuia, adica de cat de putin am construit obiectul, rezultatele sunt, intr-adevar, mai bune decat te-ai astepta.

- Care este cota de experiment in pictura dumneavoastra si care e partea "sigura" de mestesug bine stapanit si de problematica, specifica lui, rezolvata o data pentru totdeauna? Exista o tentatie spontana de a "experimenta"mereu, care se cere supravegheata?

- Tentatia experimentului, daca acesta nu este luat ca un lucru exterior, exista in fiecare moment la un om care incearca apofatic (teologic spunand) sa-si tot nege imaginea si sa incerce mereu sa o ia de la un grad zero al definirii. in momentul acela mijloacele cele mai obisnuite, pe care le-ai intrebuintat de un milion de ori, devin un lucru capricios, extraordinar de dificil de dominat, straniu chiar. Ele sunt aceleasi pe care le-ai intrebuintat dintotdeauna, dar, ca sa le stapanesti, iti trebuie o atitudine extrem de deschisa, de abandon, as putea spune. Este, in fond, o forma de umilinta.

- Aveti impresia ca sunteti pe "frontul picturii", undeva in "linia intai"? Recunosc ca imaginea e putin fortata, dar intelegeti ce vreau sa spun.

- Eu am considerat, ani de zile, ca tot ceea ce fac este sa ma pregatesc pentru o opera foarte importanta, care va trebui sa vina intr-o buna zi, ca un moment de rascruce, ca un moment de incercare. Inca nu a venit! Nu stiu daca este important sa vina, sau este important sa fii in stare de asteptare. Asta cred ca este mai interesant. Seamana ceva mai mult cu ceea ce ar fi mai autentic, mai spiritual. Nu vreau sa fac o paralela cu rugaciunea, cu toate ca despre pictura se spunea ca este sora mai mica a misticii. Ca si rugaciunea, nu se stie cand "da" ceva, cand tu simti ca ai realizat ceva, ai depasit un anumit stadiu, ai iesit dintr-un anumit automatism. Este buna aceasta abandonare si lipsa de pretentii de la gestul tau, de la cantitatea de investitie fizica, sufleteasca si materiala si sa nu ai neaparat rezultatul "economic" calculat pozitiv. Daca gandesti altfel, n-o sa obtii nimic, sunt sigur. Decat daca vrea Dumnezeu. Atunci se poate, realmente, oricand si oricum.

In mod normal, este extraordinar sa lasi de la tine, sa nu ai pretentii. Eu nu prea izbutesc. Firea mea nu a fost pregatita pentru asta. Dar, culmea, eu am o multumitoare disciplina. Si, mai ales, nu judec lucrurile dupa prima aparenta. De exemplu, proiectez ceva, fac toate demersurile necesare pentru ca un lucru sa se produca, si iese altceva. Trebuie sa ai suficienta clarviziune si simt al masurii ca sa-ti dai seama ca acel "altceva", cu toate ca nu este ceea ce-ai vrut tu (desi, "ceea ce ai vrut tu" este, in fond, ceva destul de echivoc), contine poate un lucru mai valabil, chiar daca adesea e mai putin reusit. El poate fi un lucru mai profund pentru devenirea ta.

- Sunt artisti, creatori, pentru care fiecare opera este distincta, iar altii, pentru care tot ceea ce fac par a constitui parti ale unei opere unice. Oare nu ap putea fi incadrat in a doua categorie? in sensul ca in parcursul dumneavoastra nu sunt "rupturi" sau "cotituri" spectaculoase si pictati la nesfarsit, adaugand si completand, descoperindu-l prin el insusi, acelasi tablou unic?

- Poate sa para asa, pentru ca am ajuns, sa zicem, la niste constante tehnice. Altfel, nu apartin acestei categorii de artisti care are reprezentanti ilustri, cum ar fi Bonnard sau, la noi, Pallady si Petrascu, care par, intr-adevar, ca picteaza acelasi tablou.

- La noi, cele mai vechi marturii artistice nu sunt cele ale cuvan­tului sau ale muzicii, ci cele din pictura si arhitectura. Pe de alta parte, la Conferinta laicatului, nu stiu daca era intamplator, artistii plastici predominau, in raport de alte "bresle". Este oare pictura, fata de alte arte, o cale mai accesibila de apropiere de credinta, de Dumnezeu?

- Nu, eu cred ca este mai grea, pentru ca cere acest abandon. Pictura este o cale mai grea, pentru ca cere mult si da putin. Da putin, in sens material. Se spune, comparand crestinismul cu alte religii, ca cere mult si da putin. Dar putinul acela este asa de pretios, incat acel "cerut mult" nu mai este asa de grav, "putinul" obtinut incepe sa atarne mai greu in balanta. Dar poate ca privit din afara.

- Eu la altceva ma refeream. Daca pictura reveleaza mai lesne omului pe Dumnezeu, daca este o fereastra mai transparenta?

- Este! Sunt multe lucruri care pot explica asta. Unul dintre ele, si nu cel mai putin important, este bidimensionalitatea. Faptul ca ea produce o schimbare de limbaj in realitati foarte clare, precise si adevarate. Aceasta bidimensionalitate evita ab initio tot ce este aluzie la tridimensional, fuge de idolesc. Ea, deci, nu poate fi decat precum cuvantul... Acesta ar fi un argument, dar trebuie dezbatut foarte pe larg. Altfel, a picta, mai ales dupa natura, inseamna, intr-un fel, a contempla in permanenta zidirea divina. Pentru cel care crede (dar, vorba Parintelui Cleopa, chiar si pentru cel care nu este neaparat crestin sau botezat) apare acest simplu fapt ca Cineva este Ziditorul lucrurilor ce le are in fata ochilor, si acest Cineva nu este omul. Si pictorul acela, care, privind si pictand, observa asta, are toate sansele sa evolueze bine.

Apoi, cred ca pictura mai are ceva interesant: este, in fond, extrem de fragila, extrem de trecatoare. Chiar si muzica, care pare cea mai trecatoare, poate lasa in urma o partitura, ceva. in cazul picturii, nimic altceva decat ea insasi poate reprezenta. Acum pot sa ramana poze, dar, cu toate mijloacele moderne de reproducere, ele raman foarte diferite de original, aduc o informatie destul de palida si adesea falsificata. E adevarat, de asemenea, ca actul e unic, gestul fiind materializat in mod unic, ceea ce nu se intampla in cazul poeziei, casa nu mai spun al sculpturii. Aceste aparente handicapuri pot deveni avantaje ale picturii, daruri ale ei. Am putea spune ca usuratatea ei, in sens material, este o calitate. Este foarte usor de distrus... Se strica daca ploua... Ce-i trecator este mai legat, poate, de natura omului.

- Va despartiti greu de picturile dumneavoastra ?

- Da, pentru ca le consider pe toate experiente unice. Mai ales cand fac un bilant, dupa ce a trecut o perioada, o etapa... De exemplu, dupa Prapori. Dupa ce s-a consumat actul expunerii lor pe perete, parca mi-e putin mai usor...

- Ce reprezinta, deci, pentru dumneavoastra, o expozitie perso­nala?

- Este ca un act final, adica exact acela care termina pictura. in sensul asta, daca vezi asa lucrurile, as spune, clasic, ca e un act perfect legitim si personal, un act final al unui traseu. In momentul in care nu constructia, coerenta si participarea spirituala profunda sunt motive de validare ale unui act, atunci tot ce vreau eu e dusman.

- Punctul final n-ar fi muzeul?

- Asta nu mai tine de tine. In momentul expozitiei tu ti-ai indeplinit deja misiunea. Asta mai ales pentru artistii legati de coerenta lucrurilor pe care le fac. Sunt altii care nu incearca sa determine atat de precis rostul lor, se lasa mai in voia sortii. Pentru cei dintai expozitia este foarte importanta; pana nu o fac, parca nu s-a incheiat ceva, nu s-a produs bilantul, continua sa taraie, intr-un fel, dupa ei, perioada nefinalizata. Eu am simtit, in ultimii ani, in mod evident, asta: lucruri care nu mai sunt actuale si pe care nu poti sa le depasesti, numai pentru ca nu ai zis "gata, s-a terminat".

- Am observat ca sunt totusi destui pictori buni care sunt in Biserica, sunt credinciosi (in sensul de "practicanti", ca sa folosesc un cuvant care-mi displace), dar in afara de Sorin Dumitrescu, care a facut icoane pentru Biserica Sfantul Silvestru, si de Ion Grigorescu, care acum picteaza icoane pentru Biserica Stavropoelos, nu mai stiu pe altii care sa se fi angajat in pictura de biserica propriu-zisa: icoane, fresca. De ce? Este prea constrangatoare? Cui li revine datoria sa faca asta?

- Cred ca exista un fel de inhibare in fata lucrurilor importante si a optiunilor fata de ele. Cum spune Mantuitorul, trebuie sa alegi totdeauna limpede intre da si nu. Aceasta inhibare (eu m-am analizat pe mine) mi se pare evidenta la intelectualul epocii noastre. Mai ales la oamenii buni, foarte responsabili si talentati. De exemplu, sunt rarisimi intelectualii foarte buni, membri ai unui partid. ii numeri pe degetele de la o mana. S-a intamplat ceva, o data cu comunismul si o data cu ateismul militant, de origine occidentala sau bolsevica, care au indepartat majoritatea artistilor buni de pictura religioasa. Dar degradarea asta a inceput mai de demult. S-au ocupat de pictura religioasa cei care nu mai reuseau in arta. A fost o adevarata catastrofa.

Am si eu doua-trei studii mici de icoana, pe care, insa, ie tin ascunse! Eu, daca la un moment dat as face o astfel de arta, as vrea s-o fac printr-o optiune totala. Adica, in momentul in care voi fi lamurit ca felul cel mai plin si mai total in care pot sa ma exprim ca pictor este acesta, atunci o s-o fac. Deci, inca ne balacim, sa zic asa, intr-o zona caldicica, dar este foarte explicabil.

Revin. Mai ales prin anii '70, mi s-a parut mult mai important ca eu, ca artist, practicand o arta de tip european sa o apropii pe nesimtite si in sensul cel mai profund de cult si de Biserica, decat sa am o optiune strict formala, si sa incep sa-l pictez de pilda pe Sfantul Nicolae, neintelegand si ramanand numai la scoarta lucrurilor. Cred ca evolutia este mai buna asa.

- Totusi, impasul nostru este ca avem nevoie de acest tip de pictura in biserici, el nu poate fi eliminat, constituind o componenta dogmatica a liturgicului, iar cei care o fac nu sunt intotdeauna foarte chemati pentru aceasta.

- Cred ca nu vom disparea noi si vom vedea si aceasta minune, dar trebuie sa aiba un chip aparte aceasta revenire, care va fi totala si in forta. Va coincide cu o schimbare fundamentala in sanul Bisericii, ma ierti ca spun asta, dar nu se poate altfel. Eu asa banuiesc ca va fi, si atunci va fi o schimbare fundamentala si la intelectuali. Nu cred ca schimbarea la intelectuali va genera schimbarea in sanul Bisericii, ci invers. Deci, eu cred ca se va petrece o schimbare fundamentala in Biserica... Sau, cine stie, lucrurile vor trebui sase mai agraveze... Dar arta icoanei este inca viabila si inca ni se cere noua, pictorilor, sa spunem da sau nu.

- Da? Sunteti sigur de asta, fiindca sunt destui cei care afirma ca acest gen de arta a murit?

- Nu a murit, e sigur! Eu raman stupefiat de minunatia icoa­nelor, dar nu pictez inca icoane. Stii cand ar putea sa moara? Atunci cand o sa avem dispret pentru ele. Este exact ca si in cazul picturii dupa natura. Ma uit la natura si fac numai patrate, atunci dispare pictura dupa natura. Poate intr-o zi am sa fac pomi, dar trebuie sa ajung la o justificare interioara, ca sa fac asta.

- Catacomba este o sala potrivita pentru pictura dumneavoastra?

- Ca program, da! Nu este strain, in nici un caz. Asta nu inseamna ca toti "catacombistii" stau bine la Catacomba, vizual vorbind. Peretii sunt dificili si uneori este o lipsa de lumina, dar totusi e mult mai potrivita decat in alte locuri, pentru ca aici lumina, ca spectru, este mai buna decat neonul sau... Este alta problema insa. Este vorba despre o parte a picturii mele care incepe de la un fel de proplasma, ca la icoana, care incepe de la inchis la deschis.

- In general, se incepe invers?

- Invers. Sunt picturi care nu pun atat problema luminii, cat cea a corectitudinii spectrului. Dar aici la mine este problema intensitatii, am nevoie de intensitate. Pentru aceste picturi, care pornesc de la fonduri negre, chiar daca ajung cu ultimele tonuri la valori mai luminoase, am nevoie de foarte multa lumina. Sunt picturi care sug lumina.

- Imi aduc aminte ca Parintele Staniloae regreta intr-un fel, asta chiar si in legatura cu Horea Pastina, care ii era foarte apropiat, ca astazi portretul a pierdut din pondere in tematica picturii. El punea un temei teologic in aceasta cerinta, chipul fiind acela care comunica in chip maximal persoana. Cum s-ar explica aceasta scadere a ponderii portretului?

- Este clar, sigur. Portretul are cel mult locul pe care il are orice obiect. Explicatia cu aparitia fotografiei nu este deloc suficienta.

- La noi, in pictura interbelica, portretul era inca, relativ, frecvent.

- Da, da. Erau inca oameni bogati care voiau sa aiba portrete. Dar sunt multe explicatii. Cred ca este la fel ca si cu icoana. Cred ca sunt legate mai profund lucrurile. Un om serios, deci cel care-si ia responsabilitatea gravitatii actului pe care-l face zilnic, acela de a picta, nu poate sa faca orice. De exemplu, sa picteze icoane sau sa picteze portrete, numai pentru ca acestea lipsesc, iti trebuie o justificare mai profunda. Neavand-o, nu o faci. Ar fi inca ceva, o explicatie, anume faptul ca portretul este ceva foarte aservitor pentru libertatea fara margini, aclamata si atat de mult iubita de artistii moderni. Si atunci, portretul ori a devenit ceva ca la Matisse, un fel de semn decorativ, ori a disparut. Sau, in pop-art, este adus ca un cliseu stupid al unei realitati contrafacute si utilizarea tocmai a portretului, care este o fereastra a sufletului, arata absoluta si scandaloasa impietrire a gestului.

- Vreau sa va intreb despre Biserica ceva. Ce va supara, ce va doare cel mai mult in Biserica noastra, acum?

- Multe! In primul rand, comportamentul meu, dar asta in­seamna sa joc rolul de ipocrit, de om atat de modest, incat se vede numai pe el. Ma mira, recunosc, faptul ca eu resimt acest lucru ca pe un fenomen grav. Ca si faptul ca, pe vremea lui, Caragiale resimtea doar el acest lucru ca pe ceva grav. Restul lumii dormea foarte bine si linistit. Ce s-a intamplat oare, pe parcurs, de atunci? Asta este o intrebare foarte deranjanta? Noi abia acum am ajuns sa culegem fructele acelei nepasari crase.

Dupa aceea, cred totusi ca Toynbee are dreptate cand spune ca trairea religioasa este si ea ca orice organ (pare darwinista pozitia), rugineste daca nu este folosita. Trebuie exersata. Cred ca aceasta este valabila pentru orice lucru pe lumea asta. Dar, spre deosebire de el, eu nu cred ca acest sentiment poate disparea. Ba chiar s-a vazut acum ca apare in generatii care nu au nici un motiv sa mai aiba macar aducere aminte de aceasta importanta jumatate a existentei umane.

Dar, ca sa revin la intrebare, eu sunt o fire mai agresiva, poate, in orice caz, mai "in atac". De aceea, mi-ar placea ca Biserica sa fie mai constienta de puterea pe care o are. Nu de puterea atemporala, ci de aceea temporala, chiar. As vrea sa vad aceasta. Ma deranjeaza faptul ca Biserica nu-si da seama ce putere are. Eu nu cred ca Biserica Ortodoxa trebuie sa isi iasa complet din tatani, din felul ei de a fi, acela fixat de demult, dar cred ca daca s-ar uita foarte bine la Sfintii Parinti ar vedea o atitudine activa si, uneori, chiar razboinica. Nu violenta, dar razboinica. Pentru timpul nostru, cred ca s-ar justifica o astfel de atitudine.

- Noi, cand vorbim in particular, suntem, nu o data, critici la adresa Bisericii, la latura ei lumeasca, administrativa. Dar n-ar fi oare momentul sa ne intrebam ce-am putea face noi mai mult pentru Biserica, momentul unui misionarism "interior", prin care sa ne "trezim" reciproc?

- Da, probabil. Este bizar cat de mult reflecta Biserica slabiciunile poporului, sa zicem, la un moment dat. Sigur, preotii sunt din popor, si atunci cum sa fie, sunt oameni ca noi. Dupa cum este bizar sa vezi actiuni de genul "Romania Mare" prezente la oameni din sanul Bisericii, fapt care face din patriotism o meserie. Sunt atat de compromitatoare..., cum sa le zic, santajele sentimentale? Deci exista niste lucruri foarte stranii.

Dupa aceea, ceva care vine din lumea activismului. Am constatat la foarte multi clerici o atitudine de calda condescendenta fata de laicii care se implica prea mult sau "isi dau duhul" pentru o anumita problema. Ei traiesc intr-o liniste totala, considerand, in primul rand, ca laicii acestia sunt cu totul deplasati, ca actioneaza unde nu trebuie si nu este de nasul lor, iar in al doilea rand, ca numai harul sacerdotal actioneaza in chip suficient. Si atunci laicul nu trebuie sa mai faca nimic, in sensul ca nu trebuie sa aiba nici o initiativa in Biserica, ci doar sa astepte lucrarea harului clerical si sa o slujeasca fara cracnire. Este greu de acceptat asa ceva in ziua de azi.

- Dar daca v-ar chema Patriarhul maine si v-ar cere trei sfaturi, sau macar numai unul, ce i-ati spune, in cazul unei totale sinceritati si din partea Prea Fericirii Sale, si din partea dumneavoastra?

- Pot eu sa spun la ziar ce i-as spune? l-as spune lucruri foarte grave, care nu sunt de scris. Sunt secrete.

- Dincolo de faptul ca sunteti directorul Muzeului Taranului Roman, cum comunicati cu taranul? Ati umblat, ati calatorit, i-ati intalnit. Ma intereseaza relatia umana.

- Care taran?

- Cei pe care i-ati intalnit.

- Tiganii i-au inlocuit, din pacate, atat de mult! Am facut scoala cu tarani, la Poiana Marului, incat sunt foarte deceptionat de ceea ce vad. Am revenit dupa multi ani si am vazut un sat complet compromis si intr-o degradare galopanta. Abrutizare, violenta, alcoolism, distrugerea ierarhiilor. Sunt, in fond, efectele comunismului. Aspectul galopant este efectul comunismului, altfel, acest lucru, cu blandete, s-a produs peste tot, prin dizol­varea lumii vechi.

Nu mai suntem in stare, probabil, sa vedem (si asta ar fi bine sa faca Muzeul Taranului Roman si ar fi bine sa faca mai multi) ca in dosul acestei degradari exista un anumit fond care nu s-a schimbat. Lucrul acesta este greu: iti trebuie o profunzime a privirii si o implicare plina de dragoste pentru acest studiu, pentru a vedea ca lucrurile, in fond, ar fi fost greu sa fie complet distruse. E adevarat, comunismul poate sa se laude ca a creat omul de tip nou, ca a distrus structurile vitale ale societatii romanesti. Desigur, asta s-a intamplat si prin alte parti. Dar ceea ce putem noi sa vedem este faptul ca n-a reusit comunismul sa distruga, totusi, acea fire profunda, prin care omul este acelasi de mii de ani. O sa spui ca da, pe aceea nu a distrus-o nimic. Este adevarat. Si acolo exista acea aspiratie, acea latura care face ca fundamentul spiritual al oricarui gest si al ratiunii de a fi al omului sa fie acelasi.

- Regasiti in dumneavoastra un filon taranesc?

- Nu stiu. Dumnezeu stie de ce ma simt asa de mandru in fata unei imagini cu un taran sau o taranca. Este un sentiment foarte puternic. Nu stiu daca este mandria, o bucurie de cercetator, una artistica, una de tip estetic sau este, in fond, o mandrie mai dificil de recunoscut, si anume, aceea de a fi ruda cu oameni extraordinari, de a nu fi din acelasi neam cu sefii de azi.

Omul mediu din Romania era un om remarcabil, si acum el nu mai exista. Avantajul meu, din care imi vine bucuria, este ca eu sunt constient ca acest om a existat. Si eu cred ca acest om poate iesi oricand la suprafata. Calitatea umana ii permite asta. Nu este mort! Poate avea loc o resuscitare. Sunt lucruri dificil de demonstrat printr-o argumentatie "stiintifica". Dar in momentul in care privesti orice poza, sa zicem de la 1900, incepand cu cele cu muncitorii de la nu stiu care fabrica si terminand cu notabilitatile amarite dintr-un sat de pe cine stie ce coclauri, si ii vezi cum arata toti, cam cum arata Consiliul de ministri britanic (toti, dar toti, aratau asa!), iar in ziua de astazi, cei din guvern arata cum arata... Eu nu pot sa cred ca lucrurile astea s-au pierdut complet, caci multi dintre copiii acelora traiesc, sunt pe strada acuma, si arata cum arata...

Exista o anumita parte a vietii care s-a degradat treptat, progresiv (asta legat de cuvantul "progres"!), irevocabil si ireme­diabil. E o parte subtire a existentei care s-a dus si anume, aceea a raporturilor de finete intre oameni, intre oameni si lucruri. Ea tinea de educatia crestina, in mod cert.

- Daca am privi pictura ca un lant continuu, "veriga Bernea" unde ar fi, unde s-ar plasa?

- Cred ca nu este semnificativ, pentru ca as putea sa dau doua-trei raspunsuri. Ma leaga un lant mic de Polcovnicu. Da, da, de Nicolae Polcovnicu. Si unul de Andreescu. Si unul, ascuns, de Luchian. Nu ma simt deloc fara parinti. Cel mai bine si mai bine te simti totusi langa desfasurarea de pe peretii bisericilor. Acolo este ceva...

Costion Nicolescu

AICI

Biserica si sat, religie si viata religioasa - E. Bernea

Nu putem decat sa fim de acord cu Ernest Bernea atunci cand afirma ca: "Cercetatorii folcloristi au igno­rat in intregime rolul Bisericii in viata religioasa a satu­lui si a taranului roman." Si daca acest lucru s-a ma­nifestat pregnant inainte de 1944, el a fost cu atat mai mult impus dupa aceea. Aceasta lipsa de interes a folclo­ristilor pentru manifestarile crestine ca atare, integrate in viata curenta a taranului, are cauze multiple: o seculari­zare generala a stiintelor, accentuata in secolul al XIX-lea, conceptia ca aceste manifestari apartin religiei oficiale (expresie care apartine, printre altii, si aceluiasi Ernest Bernea), deci au fost impuse oarecum din afara si ca atare nu ar spune atat de mult din punct de vedere antropo­logic, cat o spun diversele manifestari cu continut pagan sau (aparent) fara o marca crestina prea evidenta.

Sigur ca afirmatia de mai sus este completata la Ernest Bernea de o alta, referitoare la atitudinea celor ca­re vin din campul teologiei: "Teologii inclina sa-nlature tot ce este dincolo de dogma si ritualul crestin." Concluzia eminentului cercetator este aceea, fireasca, ca trebuie operat cu toate instrumentele de cercetare si tre­buie luate in atentie toate categoriile de fenomene: "Via­ta religioasa a satului romanesc nu poate fi determinata si inteleasa fara studierea totala a acestor fenomene. Desi pot fi deosebite mintal, cele doua categorii alcatuiesc in realitate un intreg, un organism cu o traditie de milenii."

Impletirea in ansamblul credintei taranesti a unor elemente apartinand limpede vietii crestine (prezen­ta extrem de raspandita a crucii, de exemplu) cu altele de nuanta sau de continut pagan face adesea dificila cerce­tarea, pe de o parte datorita posibilitatilor multiple de in­terpretare, pe de alta si unei detectari si developari super­ficiale a continutului fenomenelor analizate.

Pentru a se evita caderea intr-o extrema sau alta, Ernest Bernea propune sa se opereze cu doua notiuni in­vecinate, dar cu o sfera de cuprindere diferita, necesitand instrumente de analiza in parte diferite: "Pe langa notiu­nea de religie, care cuprinde o sistematizare a credintelor (dogmei) si riturilor consacrate oficial, mai intre­buintam si notiunea de viata religioasa care are o sfera mult mai larga si care cuprinde toate fenomenele ce exprima in vreun fel ideea de sfintenie, toate credintele si actele corespunzatoare populare, nu numai pe acele cu­prinse in sistemul religios general si oficial."

Ajunsi in acest punct al consideratiilor lui Ernest Bernea este bine sa amintim ca notiunea de sfintenie este specifica crestinismului autentic si, ca atare, in masura in care un fenomen popular exprima aceasta idee, el aparti­ne structural sferei crestinismului.

In plus, ar fi greu de crezut ca ar putea exista la ni­velul unei natii posibilitatea unei existente istorice inde­lungate duble, schizoide: pe de o parte o religie oficiala, propovaduind o anumita invatatura de credinta si un mod de viata in consecinta, pe de alta parte o viata religioasa scapata din chingile religiei oficiale. Aceasta dihotomie are la baza o conceptie de sorginte occidentala, catolica, dar patrunsa cu destul succes la noi incepand cu secolul trecut. Ea tinde sa considere ca dogmele si canoanele Bisericii ar fi constrangatoare pentru libertatea de manifestare a omului in general. Or, adevarul, sprijinit pe analiza spiri­tului doctrinei, este ca Ortodoxia, cel putin, a incurajat intotdeauna manifestarea personala, specifica, a credintei, atat la nivel personal, cat si la nivel etnic. Unitatea la care a tins Biserica este in mai mica masura unitatea formala externa (de unde si o infinitate de forme de manifestare - vezi, de pilda, arhitectura - cu egala indreptatire si susti­nere teologica), ci una interna, de continut al credintei. Unitatea interna, prin bogatia cuprinsului ei, conduce fi­resc la o manifestare externa variata si pluriforma.

Totodata, consideram pertinenta observatia facuta de Parintele Staniloae in 1938: "Sa ne dezobisnuim de a mai considera pe tarani niste copii care nu inteleg si nu se preocupa de nimic din ceea ce formeaza continutul credintei si, prin urmare, ii putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental."

Ar mai fi de amintit, in acest context, faptul ca anu­mite violente ale crestinismului au avut in vedere numai esenta credintei (daramarea idolilor, de exemplu, atat la propriu, cat si la figurat), dar in ceea ce priveste anumite cuceriri valabile ale lumii precrestine, crestinismul le-a considerat ca fiind crestinism inainte de crestinism si a cautat sa le asimileze si sa le transfigureze.

In observarea si analiza fenomenelor apartinand vietii religioase populare trebuie tinut cont de acest filtraj pe care l-a facut crestinismul, si nu la nivelul unor orga­nisme sau comisii speciale, ci tocmai la nivelul poporului credincios incadrat in Biserica, asa cum se mentioneaza

In Enciclica patriarhilor ortodocsi de la 1848. " Viata religioasa a taranului, viata in care intra total pozitia crestina (...), este totodata si mai larga si mai specifica din punct de vedere etnic", arata Ernest Bernea. Aceasta largime si specificitate au fost in parte neglijate, dar tocmai ele pot constitui un camp interesant de cercetare, in masura in care se concede ca o coordo­nata fundamentala a fiintei poporului roman o constituie crestinismul, care este tesut in trairea sa cea mai intima.

Costion Nicolescu

AICI

Teama de demoni si jocul cu demonii - Sfantul Nicolae Velimirovici

Rasaritul se teme de demoni; Apusul se joaca cu demonii.

Miliarde de fapturi omenesti din Rasarit se pazesc la fiecare pas, ca sa nu se ciocneasca cu vreun demon. Ni­manui acolo nu i s-au "inventat" de­monii - despre demoni acolo se stie - si demonii acolo se simt in fiecare zi si in fiecare ceas, inca de la prima gene­ratie de oameni.

Apusul este pamantul descoperi­rilor. Dupa multele descoperiri, ca­re aduc moartea ori castiguri negustoresti, Apusul a descoperit si faptul ca exista demoni. Si aceasta a rabufnit tocmai in veacul nostru (al XX-lea). Pentru Apus nu exista ceva pe care toti sa-l socoteasca drept adevar. Totul acolo se imparte pe "domenii", pe partide si secte. Tot astfel si cu descoperirea ca exista fiinte spirituale netrupesti. Ea nu este recunoscuta in intregime de oamenii din Apus si i-a fost randuit locul doar intr-o secta apuseana a unor oameni care se numesc "spiritisti". Spiritistii se man­dresc cu faptul ca lor le este dat sa vorbeasca cu duhurile. Ei se bucura ca mentin legatura cu lumea spiritu­ala. Sar in sus de bucurie, fara sa stie insa ca lumea lor este condusa de ca­tre satana.

Rasariteanul nu simte ingerii, du­hurile bune ale lui Dumnezeu, pazito­rii si ocrotitorii oamenilor. El de mult a incetat sa-i mai perceapa. A ramas doar cu duhurile rele, care ii fac rau si pe care trebuie sa le imbuneze cu jert­fe - in fiecare zi, da, in fiecare zi.

Sunt deja cateva sute de ani de cand Apusul a incetat sa mai simta, sa mai constientizeze atat ingerii, cat si demonii. De aceea a si primit evan­ghelia spiritista cu mirarea omului care a stiut ceva, insa a uitat si iarasi si-a adus aminte. Odinioara, Apusul a crezut atat in ingeri, cat si in demoni, insa, cu timpul, el a risipit aceste doua averi ale sale. Astazi demonii i se arata doar prin spiritisti ori apusea­nul ii percepe prin hipnoza. Percepe duhurile, insa nu le deosebeste. Cu bucurie se inchina el tuturor duhuri­lor care i se arata ca fiind fiinte spiri­tuale bune.

I s-a tocit, prin urmare, simtul sau de discernamant si de cunoastere.

Rasaritul nu are perceptia duhuri­lor bune. Apusul nu percepe deose­birea duhurilor bune de cele rele. Ra­saritul se apara de duhurile rele prin jertfe - jertfe neincetate inaintea idoli­lor de piatra ori de lemn. Apusul (spiritist) se daruie tuturor duhurilor ca­re i se arata fie prin medium, fie prin vrajitori. Si tuturora el le da deplina crezare.

Rasaritul este pesimist aproape pe de-a-ntregul. De ce? Pentru ca are cunostinta de duhurile rele, insa n-a cunoscut nimic despre Bunul Dum­nezeu. Cunoaste si simte pe propria piele si cu sufletul sau prezenta si ac­tiunea demonilor celor rai, insa nu simte prezenta Bunului Dumnezeu, Care poate sa-i izgoneasca pe demo­nii cei rai si sa-i apere pe oameni.

Apusul spiritist este optimist in mod superficial. Superficial pe de-a-ntregul si pe de-a-ntregul lipsit de minte. Spiritistii ajung la cunoas­terea de Dumnezeu prin intermediul demonilor; nu prin intermediul Fiului lui Dumnezeu, Hristos Cel intru­pat; cu ajutorul demonilor, care li se arata prin mediumuri, vrajitori si altii asemenea acestora. Prin urmare ate­istii de mai ieri, spiritistii, afla de la diavol ca exista Dumnezeu si suflet. Iar aceasta cunoastere ii surprinde intr-atata, incat ei, rupti de societate, cheama duhurile ca sa le vorbeasca si sa le profeteasca ceva bun. Iata, pe acest nisip alunecos este intemeiata credinta lor.

Spiritistii vad insa in aceasta o "sti­inta" moderna, un fel de "descoperi­re" contemporana. Daca ar fi citit ei Sfanta si Dumnezeiasca Scriptura, ar fi aflat ca Cel Preainalt a atras aten­tia oamenilor inca de pe vremea lui Moise sa se delimiteze de spiritism (Iesire 18,11).

Marele Rasarit se afla sub puterea demonilor; dar si Apusul spiritist este tot sub puterea demonilor. Prin urma­re, demonocratia stapaneste in ambele emisfere ale pamantului, care se ri­dica impreuna impotriva Ortodoxiei si, in particular, impotriva Balcanilor. Ne vine in minte o intrebare: dorim oare sa ne situam intre doua varietati ale demonocratiei? Nu, in niciun caz.

Nu intre, ci mai presus.

Cunoastem ca exista o lume spiri­tuala. Cunoastem ca exista duhuri re­le. Exista insa si duhuri bune. Exista Bunul Dumnezeu, Care este mai pu­ternic decat toate duhurile luate impreuna. Cu numele lui Hristos, al Maicii Domnului si al Sfintei Cruci, noi punem pe fuga duhurile cele re­le, iar prin rugaciune atragem spre noi duhurile cele bune, ingerii lui Dumnezeu, care ne pazesc si ne aju­ta, in acest mod ne ridicam mai pre­sus decat paganii si decat Rasaritul pesimist.

Pe de alta parte, noi nu ne bucuram de orice aparitie a duhurilor de pe lu­mea cealalta, pentru ca stim ca aces­tea s-ar putea sa fie duhuri rele, care ne pot ispiti si indeparta de la calea mantuirii. inca si mai putin chemam duhurile de pe lumea cealalta, cau­tand de la ele sfaturi si prorociri des­pre evenimentele viitoare; caci cel ce face una ca aceasta nu este placut lui Dumnezeu. Noi ne punem nadejdea insa in imparatul ingerilor, in Dom­nul Cel Preainalt, Creatorul nostru si Parintele nostru Cel ceresc si nu avem partasie hoteasca de El prin lumea spirituala. in acest fel noi, balcanicii, ne inaltam mai presus decat Apusul spiritist.

Si, precum Mantuitorul nostru este mai presus de Rasarit si de Apus, tot astfel si noi sa ne straduim sa nu ne aflam stransi la mijloc intre acestea, ci, cu ajutorul lui Hristos, intotdeauna sa ne inaltam mai presus de ele.

Mai presus de Rasarit si mai pre­sus de Apus!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Aici

Iată, Acesta este Împăratul vostru! - in Indonezia

De curând, un bun prieten de-al meu, mi-a dat să citesc o carte minunată. E vorba despre Hristologia Sfântului Nectarie al Eghinei. De bucurie am şi scanat-o înainte ca să o citesc şi am fost foarte entuziasmat de ceea ce era scris pe ultima copertă şi anume: că cititorul sincer în inima lui va înţelege că Iisus e Mesia, Dumnezeul nostru, Care S-a făcut om pentru noi. Şi eu cred că aşa stau lucrurile.

În prima parte a acestei lucrări dogmatice se vorbeşte despre cum au aşteptat neamurile venirea Mântuitorului Hristos şi , despre faptul, că Iisus Hristos, Domnul nostru, este Plinătatea desăvârşită a tuturor dorinţelor umane, pentru veşnicie, adevăratul nostru Mântuitor şi adevărata Viaţă.

Şi, dintre neamurile care L-au aşteptat pe Mesia, Sfântul Nectarie îi enumeră pe evrei, pe greci, pe romani, pe egipteni, pe chinezi, pe perşi, pe indieni şi arabi etc.

Şi atunci mi-am dat seama că Mesia a venit şi pentru indonezieni, adică şi pentru iavanezii mei. Căci există mărturii vechi ale tradiţiei mele natale, pe care le ştiu de copil, de la părinţii mei, din care am învăţat o filosofie, care are în ţesătura ei ideea clară a venirii unui Mântuitor.

Şi vă dau câteva exemple de mărturii ale tradiţiei mele native despre aşteptarea şi venirea acestui Mântuitor:

1. Guru swadaya = Adevăratul şi Puternicul Învăţător

Dumnezeu va învăţa pe oameni despre viaţă, despre cale şi despre adevăr, adică despre El Însuşi şi îi va conduce pe ei spre mântuire.

2. Heru cakra = Steaua lumii

Cel care va veni se va numi Împărat al dreptăţii, şi El va elibera pe poporul Său de vrăjmaşi, va lua robi şi va întemeia Împărăţia sa cea pururea liniştită, care este un cer şi un pământ noi.

3. Hyang kalingga surya = Un Împărat al cărui trup va străluci ca soarele

El este Împăratul care va avea lumina întru Sine şi El va lumina toate popoarele fără părtinire. Simbolul soarelui subliniază faptul, că venirea Sa în lume va fi aidoma cu răsărirea soarelui în zorii zilei. Însă mie acest lucru mi-a reamintit şi de schimbarea Domnului la faţă de pe Tabor.

4. Satria (Ksatria) pinandhita sisihan wahyu = Sfântul Împărat care ni Se va arăta nouă.

Un cinstit şi înalt Împărat (Ratu Adil) Se va arăta pe Sine lumii şi va învinge puterea întunericului (Kala Bendhu).

5. Satria (Ksatria) mukti wibawa kesandung sampar = Un Împărat cu mare putere, va propovădui dezrobirea şi biruinţa, însă va fi vândut de ai Săi.

6. Satria (Ksatria) piningit hamong tuwuh = Împăratul durerii, Cel care poartă durerea poporului Său.

El S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru poporul Său. El este Dreptul care a suferit batjocurile, defăimările şi durerea pentru toţi. El însă îi va acoperi pe ai Săi în gadang-gadang, adică în locul cel de sus, cel ceresc, căci va fi cu poporul Său, pe care i-a scăpat de cele rele.

În concluzie, astfel de învăţături tradiţionale sunt foarte cunoscute în Indonezia. Populaţia indoneziană însă e formată 62 % din iavanezi, din naţia mea iar noi scriem şi citim în vechea iavaneză, o limbă derivată din limba sanscrită.

Iar iavanezii, din cele mai vechi timpuri, conform mărturiilor pe care le-am adus, caută adevărul, înţelepciunea şi viaţa adevărată. Această filosofie străveche, de care v-am vorbit, e transmisă oral din generaţie în generaţie, printr-un limbaj simbolic şi este foarte înrădăcinată în inima oamenilor de aici, deşi am traversat o perioadă de colonialism şi am avut contacte şi cu alte religii.

Însă minunea în aceasta constă, că am găsit desăvârşirea acestor învăţături străvechi indoneziene, împlinirea lor, în Dumnezeiasca Scriptură şi în icoana Sa, a lui Hristos!

De aceea, dragii mei fraţi şi dragele mele surori după trup, iavanezi şi indonezieni, iată, Acesta este Împăratul vostru, adevăratul Împărat, adevărata Înţelepciune şi adevărata Lumină, Domnul nostru Iisus Hristos!

SURSA via Blog

Rebranduirea unui dezastru - Alex. Cistelecan

Dosarul dedicat conservatorismului american de revista Idei in dialog (februarie 2009) reprezinta o constructie teoretica remarcabila, cu atat mai mult cu cat incepe direct de la etajul doi.

E ca si cum cineva ne-ar soma la o judecata de valoare asupra a ceva in privinta caruia inca nu am putea formula definitiv nici macar o judecata de fapt. Altfel spus: e adevarat ca distinsii autori reuniti aici mai ca reusesc sa ne convinga ca neoconservatorismul de peste Ocean este o doctrina politica si sociala respectabila, plauzibila si poate chiar atragatoare. Singura problema e ca inca nu-i deloc sigur ca discursul neocon e, pe buna dreptate, o veritabila doctrina politica si sociala.

Or, din pacate pentru conservatorii de la noi si de-aiurea, tocmai aici sta actualitatea acestei teme si tocmai la acest nivel de legitimitate este chestionata ea astazi. Conform istoriei recente si scorului inregistrat pe tabela de marcaj, se poate spune ca neoconservatorismul a fost subiectul unuia dintre cele mai spectaculoase falimente politice ever. Nici macar comunismul, cu toata istoria sa sangeroasa, n-a reusit sa pice atata in gol ca popularitate intr-un singur deceniu. Marxistii au avut grija sa-si dozeze dezamagirile cu metoda si cumpatare de-a lungul unui secol si jumatate. Ca nimeni altii, neoconservatorii au inghitit in schimb, in vazul tuturor, o supradoza am fi crezut fatala de dezastru, reusind, in mai putin de un deceniu, sa bifeze o serie nemaiauzita de recorduri negative: cel mai nepopular presedinte din istoria Americii, cel mai scazut nivel de popularitate a Americii pe glob, cea mai serioasa criza economica de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. In locul mult promisului "New American Century", si in ciuda politicii externe tantose pe care au adoptat-o din ratiuni, cica, tocmai de securitate, neoconservatorii au lasat SUA in cea mai umilita si vulnerabila postura de la razboiul din Vietnam incoace. La asa o performanta, e limpede ca intrebarea care sta pe buzele tuturor e nu daca, dincolo de realizarile efective, conservatorismul american e o doctrina politica rezonabila si resuscitabila, ci daca neoconservatorismul este intr-adevar o doctrina politica, asadar ceva mai mult decat simpla carcasa retorica a unei anumite paturi politico-economice americane si ceva diferit de un simplu instrument ideologic in interiorul unei constelatii realpolitice de interese nationale sau internationale oarbe.

Ei bine, cam la asa gen de intrebari ma asteptam sa raspunda dosarul din Idei in dialog. Asteptari, cum ziceam, desarte, dupa cum la fel de desarte s-au dovedit a fi si rezervele de calmante pe care le-am stocat, tocmai, asteptand. Caci in locul unui grupaj militaros, ofensiv, in care sa-i urmarim pe conservatorii romani calarind naprasnic pe umerii maestrilor lor de peste Ocean, gasim, iata, o serie de texte emanand un aer cat se poate de senin si duminical. Nimic mai mult decat o trecere emotionata in revista a unei liste de carturari, eroi, senatori, carti fundamentale si multe, multe valori. Ceva despre trecutul imediat? Nici pomeneala. Termenul "neoconservator" apare de cel mult doua ori in tot grupajul. Nimic despre Bush, despre politica externa si interna a administratiei neoconservatoare. Nicio delimitare de acestea, dar nici vreo reabilitare a lor. E ca si cum nici n-ar fi existat.

De ani de zile tinerilor stangisti romani li se reproseaza ca practica deliberat o amnezie cat China atunci cand vorbesc despre marxism ignorand total realitatile staliniste. Daca asa stau lucrurile, s-ar zice ca nici neoconservatorii nostri nu-s mai prejos in practica amneziei autoimpuse. Dupa cum tot o similaritate cu "stangistii" dintotdeauna impartasesc ei atunci cand, in autentic spirit "marxist", isi concep demersul si dosarul din discutie ca o necesara si urgenta reintoarcere la origini. Iar despre origini, numai de bine. Asa se face ca il reintalnim, cu aceasta ocazie aniversara, pe venerabilul Edmund Burke, pomenit si elogiat constant de absolut toti contributorii caci cine l-ar putea uita pe cel care a sintetizat esenta perena a crezului conservator in celebra "the swinish multitude" pe care autorul irlandez o arunca, aratand o generozitate aristocrata, maselor flamande de invatatura. Si ii mai regasim pe Tocqueville, McCarthy, Reagan, Huntington si toata ceata oamenilor de bine. Sa-i luam, pe scurt, in ordine.

In deschiderea dosarului, Mihai Neamtu aproape ca raspunde la intrebarea pe care dosarul domniei sale se straduieste tocmai sa nu o puna. "Conservatorismul trebuie inteles", se exprima Mihai Neamtu, "nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime, ci mai degraba ca stare de spirit". Ceea ce-i bine, pentru ca, daca e stare de spirit, inseamna ca putem fi conservatori dimineata, liberali la amiaza si marxisti seara, in functie de starea de spirit. Si e, de asemenea, bine, pentru ca mai inseamna ca daca e o simpla stare de spirit, si in niciun caz un "sistem metafizic derivat axiomatic din cateva principii prime", nimeni nu ne poate chestiona pe ce ne bazam atunci cand zicem sau facem cutare lucru manati fiind de starea noastra de spirit conservatoare. Cu asta, sarcina argumentului de deschidere a dosarului e implinita: tot ceea ce risca sa se solidifice intr-o intrebare sau intr-un orizont de chestionare se dizolva in aer. Si totusi, in iesirea sa temporara de pe scena, Mihai Neamtu nu pierde vremea si ne mai ofera cateva elemente de teorie conservatoare. Dupa ce ne confirma inca o data presimtirea ca ideea dosarului este intr-adevar aceea de a ignora orice problema ridicata de ultimul deceniu de dominatie conservatoare ceea ce se traduce, in cuvintele autorului, in incercarea de a aborda conservatorismul american "independent de taxonomiile recente care au distins intre principiile paleo- si neoconservatoare" si de a asuma o "binefacatoare distanta fata de polemicile etico-politice contemporane" , domnia sa elaboreaza urmatoarea reflectie concluziva: "Accentul gandirii conservatoare cade, asadar, pe notiunea de praxis epistemologia discursului politic bazandu-se pe achizitiile trecutului. Datele traditiei care ne spun ca barbatii au fost dintotdeauna mai apti pentru exercitiul militar decat femeile, asa cum femeile n-au putut ocoli decat rareori vocatia maternitatii sugereaza ca forta explicativa a experimentului intrece valoarea argumentatiei abstracte". Pentru cei posibil ametiti de taria acestui argument, vom incerca sa-l refacem pe bucati: ideea e ca departajarea familiala traditionala cu barbatii la razboi si femeile la bucatarie este legitima si adevarata nu pentru ca asa ar zice genetica, psihologia, sociologia sau orice alta cercetare academica fancy, ci pur si simplu pentru ca asa spune traditia. Traditia e, aici, judecator in propriul sau proces: asa cum a fost intotdeauna, e bine pentru ca asa a fost dintotdeauna. Conservatorismul nu e decat aceasta traditie milenara pasteurizata intr-o stare de spirit oarecum indefinibila si cvasiprediscursiva. Ceea ce face ca intregul dispozitiv sa fie fixat ferm in aer si, in consecinta, cu totul nechestionabil.

In articolul sau propriu-zis, Mihai Neamtu porneste pe urmele lui Bernard Lewis si Samuel Huntington pentru a ajunge la aceasta concluzie: "Indrazneala de a tematiza cu atata luciditate conflictul civilizatiilor are o indiscutabila marca americana. Elementul filozofic de tip conservator al analizei lui Bernard Lewis si Samuel Huntington poate fi identificat in scepticismul fata de utopia pacii universale intotdeauna dezirabila, dar mai ales implauzibila". Asadar, in premise avem ciocnirea civilizatiilor si amenintarea islamica; in concluzie avem luciditatea si indrazneala ca branduri tipic americane, iar proiectul liberal al pacii universale ca implauzibil. E ceea ce se numeste o judecata analitica, aici pe fond de elegie conservatoare.

In "Apostazie si salvare: calvarul lui Whittaker Chambers", eterna problema a ratacirii si a regasirii, a pacatului (comunist) si a ispasirii (conservatoare) ii ofera lui Vladimir Tismaneanu prilejul ideal pentru un emotionant si pasionat autoportret.

In "Anticomunismul american si o istorie incorecta politic: Joe McCarthy", Bogdan Duca se inhama de bunavoie la o misiune din cele mai grele: nimic mai putin decat sa reabiliteze imaginea senatorului si a comisiei McCarthy pe baza unor argumente de factura istorica. Astfel, conform datelor de care dispune tanarul politolog, se pare ca, de fapt, in perioada imediat de dupa razboi, conspiratia comunista in SUA era cat se poate de reala, iar actiunile senatorului si ale comisiei McCarthy erau, implicit, cat se poate de legitime. Daca intr-adevar asa stau lucrurile, gustul amar pe care ni-l trezeste in amintire numele comisiei si al senatorului american parca nu face decat sa se accentueze. Dar astea sunt doar efectele idiosincraziilor mele culinare.

Un inceput de reflectie politica intalnim abia in textele lui Victor Popa si Vlad Topan. Si inca o reflectie dispusa frumos, simetric, "alianta moderna dintre liberali si conservatori" din textul primului devenind opozitie in textul celui din urma. Dupa ce remarca deplasarea produsa de ultima generatie conservatoare de la o cultura individualist-libertariana catre o mobilizare ideologica interventionista si militaroasa, punand astfel pentru prima si ultima data pe parcursul intregului dosar una dintre intrebarile care ar fi trebuit sa-i fie centrale, Vlad Topan incearca o armonizare a celor doua trenduri oarecum antagonice astfel: "conservatorul consecvent trebuie sa fie nu un antilibertarian, ci un libertarian-plus, ca sa zic asa".

Ei bine, cam de-aici trebuia intr-adevar sa porneasca discutia1. Cam aceasta e eticheta prin care conservatorismul incearca azi sa se spele de performantele sale recente si sa revina pe scena credibilitatii ca "dreapta sociala", crestina si compatimitoare. In ciuda aparentelor, caracterul modern al acestui proiect nu trebuie subestimat. Noua mobilizare conservatoare nu reprezinta nicidecum revenirea pe scena a filonului paseist si antimodern si nici reactualizarea nostalgiei statului patriarhal. Sau daca despre asta e vorba, sa recunoastem ca avem de-a face cu o varianta mult sofisticata. Secularizarea statului nu mai e aici dusmanul de-o viata, ci tocmai fanta prin care noii conservatori incearca sa reintre in activitate: abia odata ce secularizarea, liberalizarea si modernizarea statului au fost desavarsite, cultura, valorile, religia si starea de spirit conservatoare pot sa-si adjudece ca jurisdictie proprie si personala toata felia de societate civila din care statul tocmai s-a retras2. In acest sens, nu pot sa nu citez aceste recomandari ale lui Vlad Topan, desprinse parca dintr-un ghid al micului militant conservator: "Dupa ce accepta ca singura utilizare a fortei si coercitiei este cea defensiva de restaurare a acelui prag minimal al non-agresiunii, de unde se poate pune apoi pentru toata lumea problema actiunilor morale , sa se lanseze in campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat in vederea apropierii semenilor sai de standardele morale sau valorilor obiective (sic!) pe care le pretuieste (familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism)". Daca asa arata proiectul de emancipare al conservatorilor, ma tem ca principalii lor concurenti vor fi nu comunistii si nici liberalii, ci martorii lui Jehova.

Ce presupune acest proiect de "libertarianism plus"? El presupune existenta legitima, caci naturala, a unei piete capitaliste libere si neatarnate, dereglementata si flexibilizata pana la maximum, care este cuplata insa cu o sfera culturala, privata, sociala, politica intr-un cuvant, cu tot ceea ce nu tine de economic supraaglomerata cu valori conservatoare: "familie, comunitate, heterosexualitate, crestinism", conform listei lui Vlad Topan. Pe de o parte, cea libertariana desigur, modul de productie capitalist trebuie, asadar, sa ramana ca atare, nimeni si cu atat mai putin statul neavand dreptul sa se atinga de el. Pe de alta parte insa si aici vine plusul, bonusul de compasiune , aceasta dreapta atenta si mizericordioasa nu poate sa nu observe ca exista unele probleme profunde in societate si ca, in general, crize spirituale majore se declanseaza cam saptamanal in lumea noastra contemporana. Cum insa aceste probleme recurente si de durata nu pot fi puse pe seama modului de productie capitalist pentru ca atunci n-ar mai fi dreapta si nici nu pot fi reparate prin masuri de redistributie si egalizare a veniturilor din partea statului pentru ca atunci, din nou, n-ar mai fi dreapta , manifestarea insistenta a acestor probleme ii obliga pe noii conservatori sa le inventeze o origine si o solutie cu totul ingenioase: cauza problemelor sociale sunt necredinta, relativismul, homosexualii, universitatile, islamul, imigrantii, comunismul. Solutia lor sunt multa credinta si, din cand in cand, heterosexualitate (in scopuri strict reproductive, se intelege). Un pur neoliberalism in economie, un stat redus la functiile sale politienesti si, pentru mase, o cura intensa de spiritualitate si elevatie religioasa cam asta pare a fi, in final, formula conservatoare mult cautata.

De cateva ori pe parcursul grupajului intalnim principiul potrivit caruia "conservatorismul este politica posibilului". Dupa cum intalnim, de asemenea, formula ai crede opusa si complementara "conservatism is the politics of reality". Intre real si posibil, s-ar zice ca neoconservatorilor nu prea le scapa nimic. Oricum ar fi, aceasta ezitare intre cele doua registre ontologice este profund semnificativa. In fond, ca neoliberalism + mantuire a sufletului, noul conservatorism este cel mai reusit ghiveci de realism si idealism, de descriptiv si normativ, de real si posibil, de multi bani in banca si putine, alese, suflete in rai.



Note:

1. Din păcate, conform construcţiei dosarului, ea cam aici se opreşte. După textul lui Vlad Topan, microfonul este pasat seniorilor conservatori de peste Ocean, ale căror contribuţii, s-o spunem cu toată mandria, nu sunt deloc mai impresionante sau mai convingătoare decat cele ale tinerelor noastre vlăstare. In cartea sa despre ideologie, Terry Eagleton enumera şase sensuri larg acceptate ale acestui concept. In Erorile ideologiei, Russell Kirk alege, din această galerie de semnificaţii, una singură, după care ii urechează pe toţi cei care s-a intamplat să facă altă alegere. De asemenea, in finalul articolului şi in război deschis faţă de orice ideologie, domnia sa mai pune bazele unei ideologii a politicii prudenţei. In "Degringolada educaţiei contemporane", William F. Buckley Jr. analizează degringolada educaţiei contemporane sugerand ca soluţie unică la această criză "eliberarea de superstiţia libertăţii academice". Aceeaşi problemă structurală a educaţiei e abordată şi de Allan Bloom in "Standardele universităţii şi declinul invăţămantului umanist", cu atat mai dramatic cu cat filosoful american, ca discipol de-o viaţă al lui Leo Strauss şi Kojve, e, cum s-ar zice, dovada vie că ceva nu mai funcţionează in mecanismele paidetice intergeneraţionale. In fine, "Conservatorismul american: zece cărţi fundamentale", de Jeffrey O. Nelson e exact ceea ce promite.

2. "Il liberalismo classico raccomandava di ridure la presenza dello Stato nella vita publica per accordare la pi ampia libert possibile agli individui, mentre nella formulazione neoliberale soggetti della libert erano sopratutto i corpi minori e le comunit, che dovevano essere titolari di molte attivit, non pi affidate allo Stato. A questa impostazione la Chiesa era molto interessata, perch le apriva la strada allesercizio delle funzioni educative e assistenziali. s...t La separazione tra Stato e Chiesa, un tempo tanto avversata come eredit perversa della Rivoluzione francese e del laicismo arcaico, ora fatta propria dalla cultura clericale, che vi scorge un modo per indebolire le competenze attribuibili allo Stato. Lo Stato deve garantire, anche finanziariamente, assistenza, cultura e istruzione, ma non deve essercitarle entrando nel merito, perch i luoghi nei quali quelle funzioni propriamente si esercitano sono le comunit. La pretesa di essere delegatarie di funzioni colletive il principale varco attraverso il quale le comunit religiose cercano di uscire dalla sfera privata e di presentarsi come soggetti autentici della societ e percettori di risorse pubbliche". (C. A. Viano, Laici in ginocchio, Laterza, Roma-Bari, 2008, pp. 77, 100-101).

www.cuvantul.ro

Doctrina socială a Bisericii face parte din vestirea Evangheliei": prezentarea noii enciclice sociale "Caritas in veritate", marţi, la Sala de Presă a

RV 07 iul 2009. Scrisoarea enciclică "Caritas in veritate" – "Iubirea în adevăr" – a fost prezentată marţi la Sala de Presă a Sf. Scaun, cu participarea a foarte mulţi jurnalişti, semn al unei mari aşteptări în mass-media din întreaga lume. La conferinţa de presă, moderată de părintele iezuit Federico Lombardi, au intervenit cardinalul Renato Raffaele Martino, preşedintele Consiliului Pontifical "Justitia et Pax", card. Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului "Cor Unum", mons. Giampaolo Crepaldi, secretarul "Justitia et Pax" şi economistul italian Stefano Zamagni, profesor la Universitatea din Bologna.

A sosit timpul de a gând în mod nou economia mondială şi fenomenul globalizării, pornind de la centralitatea persoanei umane: acesta este pentru card. Renato Raffaele Martino mesajul de fond al enciclicei "Caritas in veritate". Modelul economic considerat pînă acum "occidental" are nevoie de o corecţie, dar într-o perspectivă optimistă. Card. Martino:
• "Din Enciclică reiese o viziune pozitivă, de încurajare a umanităţii ca să poată găsi resursele de adevăr şi voinţă în depăşirea dificultăţilor".

Noul document despre chestiunile sociale se încadrează în tradiţia enciclicelor sociale ale Episcopilor Romei şi reprezintă o reflecţie despre schimbările verificate în ultimii ani, ţinând cont în mod special de ideologia tehnicii. Enciclica, a afirmat card. Martino, reia şi actualizează viziunea despre dezvoltarea umană integrală prezentată de Paul al VI-lea în 1967 prin 'Populorum Progressio' şi oferă în particular trei perspective precise: exigenţa armoniei între diferitele forme de cunoaştere, necesitatea unui umanism deschis faţă de Absolut şi, în fine fraternitatea ca mijloc de combatere a subdezvoltării.

Pentru card. Paul Josef Cordes, "Caritas in veritate" este o lumină pentru societatea actuală şi pentru creştinii de astăzi, pentru că subliniază centralitatea omului şi raportul Bisericii cu societatea, specificându-se că "Biserica inspiră dar nu face politică". Card. Cordes:
• "Reluând enciclica 'Populorum Progressio', enciclica de astăzi afirmă în mod clar: 'Biserica nu are soluţii tehnice de oferit şi nu pretinde nicicum să se amestece în politica Statelor'. Aceasta presupune la rândul său că doctrina socială a Bisericii Catolice nu reprezintă 'a treia cale', adică un program politic de realizat pentru a se ajunge la o societate perfectă".

Cu toate acestea, a afirmat în intervenţia sa mons. Giampaolo Crepaldi, doctrina socială a Bisericii face parte din vestirea Evangheliei, în convingerea că omul nu poate fi redus numai la viaţa sa socială. Nu există dezvoltare adevărată fără Dumnezeu iar chestiunea socială nu poate fi abordată fară a face referinţă la chestiunea etică. A-l vesti lumii pe Cristos reprezintă cel mai mare ajutor pe care Biserica în poate oferi la progresul societăţii. De aceea creştinismul "are dreptul la cetăţenie în domeniul public" iar chestiunea antropologică devine o chestiune socială. Mons. Giampaolo Crepaldi:
• "Procreaţia şi sexualitatea, avortul şi eutanasia, manipularea identităţii umane şi selecţia eugenetică sunt considerate ca probleme sociale de primară importanţă care, dacă sunt gestionate cu o logică de producţie, afectează sensibilitatea socială, pune în pericol sensul legii, corodează familia şi îngreunează atitudinea de primire faţă de cel mai slab".

Solicitat de jurnalişti cu privire la reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite, dorinţă preluată de Benedict al XVI-lea în enciclica sa socială, card. Martino a afirmat:
• "Enciclica nu cere un super-guvern, un guvern mondial, etc. Actualele organizaţii ar trebui să aibă deja această autoritate politică mondială. Iată de ce papa solicită reforma Naţiunilor Unite".

***
Enciclica socială "Caritas in veritate" are copyright-ul Librăriei Editurii Vaticane (LEV) care a îngrijit ediţiile în limbile latină, engleză, franceză, spaniolă, germană, portugheză şi poloneză pentru un total de 50.000 de exemplare. Pentru versiunea italiană, LEV a publicat 500.000 de exemplare într-un format economic şi 30.000, în ediţie cartonată. Editura italiană Cantagalli a fost autorizată să publice textul enciclicei însoţit de comentariul mons. Giampaolo Crepaldi, secretarul Consiliului Pontifical Justitia et Pax. De asemeni, editurile LEV-AVE se pregătesc să publice un volum de comentarii pe marginea enciclicei "Caritas in veritate" graţie colaborării mai multor experţi în domeniu.

SURSA

Falimentul Statului?! Probabil.

In Romania seceta stapaneste cam de 30-40 ani. Lumea, cei ce muncesc pamantul, se roaga Domnului sa ploua pentru a avea de mancare. Si Domnul, din timp in timp, da ploaie. Ploaie necesara pamantului, apa necesara vietii. In lipsa sistemelor de irigatii Domnul este generos si rupe cerurile pentru pamantul doritor de apa.
Insa omul construind fara duh, fara creier si fara interes a reusit sa puna pe picioare o colosala maghernita ce nu se mai poate administra. Inundatiile fac ravagii caci omul nu a construit cu minte si cu putere. Si oameni multi, nu chiar asa de multi totusi, sufera. Si se roaga la Domnul sa opreasca ploile, sa opreasca apa. Apa pe care au cerut-o pentru viata.
Cum s-o fi simtind Domnul? Cred ca jenat.
Adica vreti apa... va dau apa. Dar dupa atata timp voi nu va ocupati cu construirea si administrarea a ceea ce ati construit, prost si fara minte. Si Eu ce sa fac?! Sa nu va mai dau ploaie pentru ca nu va pricepeti sa aveti grija de canalizare si de constructii? Nu va interesati de acestea? O sa opresc ploaia. Si?! Veti tipa ca nu e de mancare.
Pare cunoscut un astfel de comportament. Vechiul Testament este plin de astfel de intamplari. Sa ne amintim ce se intampla atunci? Crize sangeroase. Din cauza cartirii in fata Dragostei.
Manipulam rugaciunea prin inactivitate, pardon, prin activitate negativa? Cred ca da.
Romania nu este sub ape ( unele locuri, putine, da; tara e mare). Gestionarea accidentelor este directionata spre dezbinare.
Doamne, sa ploua cat trebuie si cat mai mult. Tu stii ce ne trebuie. Nu te impresiona de canalizarea proasta din Berceni. Asta nu e treaba Ta ci a lui Piedone. El va raspunde. Tu sa mangai pamantul cu ape!

Bilantul istoric al lui Francisco Franco - articol in Cuvantul

Bilantul istoric al lui Francisco Franco

Codrut Constantinescu

Personalitatea si istoria lui Franco reprezinta una dintre paginile ocultate ale istoriei secolului al XX-lea, secolul extremismelor. Autorii acestui amplu proces istoriografic se includ in ceea ce generic putem numi "Stanga", cu diversele ei curente (social-democrata, socialista, comunista cu subdiviziunile ei).

Francisco Franco a reprezentat pentru aceasta importanta concentrare de forte tinta perfecta pentru diversele trageri in poligonul istoriei, pentru ca el era vinovat de a fi reusit sa elimine Stanga in totalitate din Spania pentru mult timp si, in plus, ca si cum infrangerea din razboiul civil din perioada 1936-1939 nu ar fi fost suficienta, Franco a mai lasat in urma si o monarhie constitutionala, dar mai ales o economie capitalista prospera care, la sfarsitul perioadei franchiste (1975), aseza Spania pe un incredibil loc 8 intre cele mai dezvoltate natiuni ale Planetei. Nu, astfel de lucruri nu pot fi iertate, iar Stanga (cea democrata intr-o mai mica masura, e drept) ce a distrus succesiv toate economiile asupra carora si-a pus amprenta, cea chineza prosperand tocmai pentru ca s-a abatut de la standardele comuniste, s-a razbunat postum pe Franco in nenumarate campanii de dezinformare. De aceea este cu atat mai interesanta publicarea in limba romana a cartii lui Pio Moa, Franco. Un bilant istoric1, primul volum, din cate avem noi cunostinta, in spatiul romanesc despre regimul si personalitatea lui Francisco Franco.

Remarcam o anomalie in istoriografia romaneasca, aceasta neinteresandu-se mai deloc de problematica razboiului civil spaniol care, pe plan international, beneficiaza de o cantitate de lucrari dedicate (diverse aspecte) aproximativ egala cu cea care se concentreaza asupra celui de al Doilea Razboi Mondial. Interesul este firesc, avand in vedere ca razboiul civil spaniol a fost poligonul de incercare a celei de a doua conflagratii mondiale. Volumul ar trebui citit si pentru a potoli curiozitatea istorica ce pleaca de la intrebarea cum de a ajuns cineva nascut in obscurul si micul port galician Ferrol, destinat unei cariere pe mare precum foarte multi galicieni, sa conduca destinul nu numai al micii lui provincii, dar al acestui fascinant amalgam de provincii care formeaza Spania, influentand intr-o maniera semnificativa chiar si evolutia Europei? Stim ca aceasta afirmatie poate parea exagerata la o prima vedere, insa lectura cartii lui Pio Moa o confirma pe deplin. Pio Moa este ziarist, scriitor, istoric de origine galiciana, al carui parcurs intelectual si politic este deja unul clasic pentru secolul al XX-lea: de la activismul comunist si chiar maoist, din tinerete, catre atitudini democratice si conservatoare, la maturitate. Cum moda corectitudinii politice a cuprins si Spania, se considera ca ar fi un personaj controversat pentru ca, firesc, refuza sa condamne simplist dictatura franchista sau sa accepte casatoriile homosexuale. In mod ciudat si inexplicabil, cartile lui sunt best-seller-uri. Enumeram trilogia redactata de Pio Moa despre razboiul civil: Personajele Republcii vazute de ele insele, Originile razboiului civil spaniol, Prabusirea Republicii si razboiul civil.

Volumul autorului spaniol face o radiografie a regimului franchist, de la preliminariile izbucnirii razboiului civil prin rebeliunea militara din iulie 1936 pana la consecintele acestei lungi perioade din istoria Spaniei (1936-1975), concentrandu-se spre final si asupra analizarii efortului de denigrare. Inspirata este reproducerea in anexe a testamentului politic al lui Franco, dar si a scandalului declansat in Spania de declaratiile lui Alexandr Soljenitin dintr-un interviu acordat TVE in 1987. Episodul Soljenitin este relevant pentru lupta dusa impotriva lui Franco dupa moartea acestuia. Marele scriitor rus a ajuns la Mardid in 1976 si a declarat televiziunii spaniole: "Stiti dumneavoastra ce este o dictatura? Spaniolii sunt absolut liberi sa locuiasca oriunde si sa se deplaseze in oricare loc din Spania. Noi, sovieticii, n-o putem face in tara noastra. Spaniolii pot pleca liber din tara lor pentru a merge in strainatate. In tara noastra suntem niste puscariasi. Daca noi ne-am bucura de libertatea de care dumneavoastra va bucurati aici, am ramane cu gura cascata". Aceste declaratii au declansat o isterie colectiva a Stangii spaniole, ajungandu-se la declaratii explicit criminale de genul celei facute de Juan Benet: "Cred cu fermitate ca, atata timp cat exista persoane ca Alexandr Soljenitin, lagarele de concentrare vor supravietui si vor trebui sa supravietuiasca". Probabil ca si episodul spaniol l-a determinat pe scriitorul rus sa publice cartea Lerreur de lOccident2 in care declara franc(hist): "Comunismul se opreste doar acolo unde se izbeste de un zid sau de o vointa de nezdruncinat". Franco a fost arhitectul cu o solida vointa anticomunista. Alte doua personalitati cu vointa care au pus umarul solid la prabusirea comunismului nu au fost oare Ronald Reagan si Papa Ioan Paul al II-lea?!

Editura romaneasca incearca sa nu deranjeze foarte mult publicand urmatorul mesaj publicitar, cartea ar fi "o incercare de a recupera si aspectele pozitive ale regimului, pe nedrept omise". Adevarul este ca Pio Moa nu gaseste foarte multe aspecte negative ale regimului franchist, iar cand acestea sunt in mod profesionist enumerate (si nu eludate, cum ar face un istoric de stanga analizand, de exemplu, Cuba lui Castro) ele sunt comparate cu rezultatele/ metodele din alte dictaturi contemporane cu Franco, mai ales din democratiile populare. Notabil este faptul ca i se da cuvantul si generalului Franco. In cele mai multe carti in care este analizat, disecat regimul sau razboiul civil spaniol se considera ca Franco, in calitatea lui de conducator al taberei "fasciste" sau nationaliste (cu toate ca tabara conservatoare s-a autointitulat inca de la inceput drept nationala), nu are dreptul de a spune ceva. Surprinzator insa, citatele reproduse din lucrarea sa memorialista dovedesc un acut simt politic, un realism desavarsit care se probeaza nu numai la nivel retoric, dar si in domeniul actiunilor sale politice. "Luptand impotriva comunismului, credem ca facem un serviciu Europei, deoarece comunismul este un pericol universal. Daca am pieri, pericolul ar fi mai mare pentru celelalte popoare" sau "Fiecare popor e bantuit de demonii sai familiari, care difera de la unul la altul. Cei din Spania se numesc: spirit anarhist, critica negativa, lipsa de solidaritate intre oameni, extremism si dusmanie reciproca". O caracterizare care ne suna familiar.

O problema spinoasa ramane represiunea sangeroasa pe care a dezlantuit-o regimul franchist dupa incheierea ostilitatilor. Moa arata ca "in timpul primelor luni dupa razboi, pana in ianuarie 1940, noul regim a retinut provizoriu circa 270.000 de persoane (inclusiv cei de drept comun) in scopul de a stabili raspunderile fiecaruia, lucru imposibil. In mai 1940 s-au dat 40.000 de sentinte de tot felul si ramaneau 240.000 de persoane, majoritatea in asteptarea judecatii. In iunie, un decret acorda libertate conditionata celor condamnati la sase ani sau la mai putin, iar la 1 aprilie 1941, celor condamnati pana la 12 ani, beneficiu extins in 1942 pana la 14 ani. Tribunalele militare au pronuntat circa 50.000 de condamnari la moarte, fiind executate aproximativ jumatate. Numarul mortilor in inchisorile spaniole, in marea lor majoritate in urma unor boli de carenta, putea fi intre 10.000 si 20.000". Are sens sa comparam aceste cifre cu represiunea dintr-una dintre tarile comuniste de dupa 1945 care nu avea populatia Spaniei?! In mod sigur, aceasta cifra este depasita si de modesta Albanie, cu o populatie de zece ori mai mica decat Spania. Dupa razboiul civil "imensa majoritate a soldatilor mobilizati de Frontul Popular (1,5 milioane de barbati), dintre cei care l-au votat in 1936 (4,6 milioane) sau au locuit in zona (14 milioane), n-a fost executata si nici n-a plecat in exil. S-a reintegrat in curand in societate, si-a refacut viata, impartasind dificultatile generale din vremea aceea".

Bilantul lui Franco este unul pozitiv deoarece (in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial) "Caudillo a tinut intotdeauna seama de interesele Spaniei, dupa cum le intelegea el, si trebuie sa admitem ca le-a inteles destul de bine: a scapat tara de noi masacre, devastari si razbunari. Iar pe deasupra, a inlesnit substantial victoria democratiilor, cu toate ca nu credea in acestea, ceea ce in definitiv a fost cel mai bine pentru Europa Occidentala". Istoriografia contemporana a ajuns, in sfarsit, la concluzia ca regimul lui Franco nu poate fi catalogat rapid ca nazist sau fascist doar pentru ca a fost sustinut militar de acestea. De altfel, este mentionat in extenso interesantul episod singular al intalnirii dintre Franco si Hitler din 1941 in sudul Frantei, in urma caruia Hitler l-a scos definitiv de la suflet pe generalul spaniol care facea tot posibilul pentru a amana intrarea in razboi de partea Axei. Pozitia lui Franco i-a salvat, de altfel, pe britanici de la un dezastru in Mediterana Occidentala. "Franco a insistat intotdeauna in privinta caracterului exclusiv spaniol al sistemului sau si n-a acceptat vreodata anticrestinismul sau neopaganismul, prezente la celelalte: aproape mereu a insistat in a-si defini regimul sau drept catolic. Mai mult, spiritul sau ordonat si militar nu se impaca deloc cu mobilizarea politica a maselor, caracteristica pentru astfel de modele". Franco a fost un dictator ciudat si atipic pentru secolul al XX-lea, care prefera sa demobilizeze masele, si nu sa le mobilizeze. El a facut-o oferind maselor distractie ieftina, fotbal (era un sustinator al echipei Real Madrid care in perioada anilor 1960 domina incontestabil din punct de vedere fotbalistic Europa, castigand sase Cupe ale Campionilor si fiind finalista de alte doua ori!), lupte cu tauri si posibilitatea de a accede la o infrastructura turistica din ce in ce mai performanta. Franco avea si simtul umorului si al deriziunii, atat de strain dictatorilor fanatici din secolul al XX-lea. "Odata, gresind o cifra la inregistrarea mesajului de Anul Nou, si cum ministrul Informatiilor, Arias Salgado, insista sa se repete operatia, a spus: Nu va faceti griji, e totuna. Nimeni nu asculta mesajul". Vi-l imaginati pe Ceausescu spunand acelasi lucru?! Poreclit El Prudente, lumea glumea pe seama acestei adevarate calitati a lui Franco spunand ca pe masa lui sunt doua tipuri de probleme: cele pe care timpul le-a rezolvat si cele pe care timpul le va rezolva. Evident, si aceasta butada dorea sa induca faptul ca Franco a fost un natang care, pur si simplu, nefacand mai nimic, a avut doar noroc, afirmatie calomnioasa, chiar daca amuzanta.

Stanga nu poate ierta faptul ca tranzitia de la regimul franchist la democratie s-a desfasurat remarcabil de pasnic (lasand la o parte violentele sporadice ale ETA, care nu au influentat in niciun fel rezultatul final), spre deosebire de tranzitiile inca neincheiate ale tarilor comuniste, pline de violente (sa ne aducem doar aminte de perioada 1990-1991 din istoria romanilor), catre regimurile parlamentare. Paralelele nu se opresc aici, caci, daca facem o comparatie cu tarile din Rasaritul Europei, toate avantajele sunt de partea Spaniei franchiste, atat in plan economic, cat si politic. Evident, Franco nu a avut proasta idee sa distruga economia spaniola nationalizand-o. De altfel, comparatia nu este un proces atat de complex, trebuie doar amintit ca Romania si Spania se aflau aproximativ la acelasi standard de viata in 1936, iar in 1939, dupa incheierea sangerosului razboi civil care a ravasit profund societatea spaniola, distrugand o mare parte din industria sau agricultura iberica, ucigand aproximativ trei sute de mii de oameni, provocand exodul a altor sute de mii spanioli, Romania avea un standard de viata mult superior. In 1990, situatia se inversase fundamental, Romania fiind printre codasele Europei, iar Spania printre fruntasi. Guvernarea generalului Franco este relevanta, un adevarat studiu de caz, pentru complexitatea unui secol atat de dinamic si sangeros, iar cuvintele lui isi pastreaza din actualitate: "Sa nu uitati ca dusmanii Spaniei si ai civilizatiei crestine stau de veghe".



Note:

1. Pio Moa, Franco. Un bilant istoric, Editura Historia, Bucuresti, 2008.

2. Bernard Grasset, Paris, 1980.

www.cuvantul.ro

Despre Rege si Republica

Un prieten mi-a spus ca desi este monarhist, crestin si-l iubeste pe Rege nu-l poate asculta in ceea ce propune, pe Principele Radu ca presedinte, caci si Simeon Tatu spunea ca trebuie votat FSN-ul. Ca trebuie ca Principele sa ne dovedeasca ca merita. Si in plus ca Regele nu este infailibil.

Acum vreau sa spun ceva ce cred eu despre aceasta actiune a Regelui.
Regele nu este infailibil. ESTE. El este conducatorul politic si spiritual al unui popor, nu al unui grup de oameni. Sa facem diferenta intre a conduce si a guverna. Regele conduce nu guverneaza.
Actiunea prin care Regele Mihai I de Romania se implica in spatiul politic este o IMENSA actiune supra-mundana. El, Regele, isi subordoneaza acum Republica ca instrument prin care va sluji acest popor. Maretia Regelui consta si in acest fapt. Ca se poate folosi de Republica pentru a conduce un popor.
Din nou, eu nu votez cu Principele pentru el insusi(desi nu cred ca este mai rau ca altii, nu poate exista asa ceva acum in Romania, mai rau ca cei ce conduc acum). Pe mine nu ma intereseaza ca, dpdv al conducerii, cineva sa ma impresioneze. Adevarul este in Biserica si, politic, in Monarhie. Unde sa mai cautam Adevarul cand deja il avem?!
A judeca, dpdv politic, este oarecum si a judeca dpdv spiritual. La nivel de popor nu de persoana. Cine poate crede ca stie cum sa judece un popor in istorie? Eu, o persoana? Noi, doua, trei, patru persoane? Asta este REVOLUTIA moderna. Cand persoanele, un grup de persoane cred ca pot conduce un popor spre fericire. Care fericire? In momentul in care tu ai deja Adevarul, in Biserica si in Monarhie, a cauta pe altcineva care sa te conduca este a cauta adevarul tau, propunerea ta, pe care-l crezi necesar unui popor.
A participa la procesul electoral, ca instrument salvator vazut si ca solutie pentru conducerea acestui popor inseamna a valida Republica si automat Revolutia, in care caz nu te poti declara monarhist si crestin. A participa la procesul electoral, vazut ca instrument de slujire de care se foloseste Ierarhia este a fi impreuna cu cel pe care Domnul Dumnezeu ti l-a dat, in tot ceea ce face.
Una din ratacirile actuale este neintelegerea eshatologiei evanghelice. Noi, cei ce traim in Hristos (cu bune/cu rele dar asta vrem), stim ca Imparatia a venit si ... va sa vie. De asta noi nu mai asteptam o fericire promisa (pe care o avem in Biserica). Viata in Hristos nu este o traire religioasa ci o traire in Adevar. Din aceasta cauza crestinismul nu este o religie ( ca fapt religios). Religiile au fost si sunt majestuoasa incercare a omului de a trai in interval, in exilul de dupa alungarea din Eden. Dupa Intruparea Hristosului Tatalui noi nu mai suntem in exil/ interval ci in Imparatie. De ce mai sunt religii? Pentru ca inca nu l-au descoperit pe Iisus Hristos Calea Adevarul si Viata.
De aceea omul nu mai trebuie sa caute forme de conducere caci ceea ce avem, un Rege si o Biserica, este tot ceea ce avem nevoie pentru aceasta parte a calatoriei.
Cum ne pastram in Ierarhie? Cum ne vedem de ale noastra? Prin ascultare fata de Duhovnic, Ierarh, Rege. Poate cineva judeca un Rege? Bineinteles... doar Revolutia ea fiind institutia care s-a substituit Vechiului Regim aristocratic, crestin, ierarhic. Deci cine judeca pe un Rege este un drept fiu al Revolutiei. Cine este deasupra Regelui? Nimeni... nici chiar Episcopul. Neputand fi nimeni deasupra Regelui singura solutie este deicidul.
Ascultarea, si cred ca este vorba de ascultare qua ascultare, este cea mai mare. De Tatu nu puteai asculta caci nu se pricepea la politica si la dimensiunea istorica.
Darurile si slujirile sunt diferite. Chiar si Principele asculta, de Rege asculta (el a zis-o). Si a mai zis ceva foarte interesant anume ca Regele este Duhovnicul Neamului. Adica stie si isi ia responsabilitatea istorica-spirituala ( CONDUCE) in fata Domnului pentru acest popor. Cunoastem pe cineva care accepta aceasta slujire, aceasta responsabilitate in fata Domnului (nu in fata contractului social? (Regele a acceptat aceasta slujire in momentul incoronarii. Chiar cu pretul pe care l-a platit. Astea sunt detalii.) Mi-a zis un alt prieten ca poate a venit timpul ca poporul sa amendeze Monarhia care nu mai facea fata istoriei. Daca esti in aceasta pozitie inseamna ca esti pe pozitie revolutionara, de progres, de proiect-politico-teologic eshatologic/ hiliast.
Scurt:
de duhovnic ascult cand imi spune despre mine si viata vesnica,
de medic cand imi spune despre tratament
de Rege cand imi spune despre popor si politica si destin istoric.
A fi monarhist, crestin si a-ti iubi Regele inseamna sa-l asculti. Si el spune:
"Va chem pe toti sa sprijiniti acest pas important pentru România."
Eu asta cred.

Regele Mihai despre alegerile din septembrie

" Prin prezenta în alegerile democratice pentru institutia sefului statului, familia mea încearca sa uneasca si sa însanatoseasca România de astazi. Vrem sa aratam cum trebuie slujit un popor cu adevarat. Am toata încrederea ca Principele Radu va putea sa poarte aceasta responsabilitate importanta si acest ideal înalt. Nu este un lucru obisnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viata ne-a pus în fata multor situatii neobisnuite, pe care am reusit sa le trecem cu bine. România trece prin momente grele. Nu ne putem juca de-a statul, punând la încercare destinul unui popor. Va chem pe toti sa sprijiniti acest pas important pentru România.
În asemenea momente, tara are nevoie sa fiti uniti si generosi, solidari si responsabili.“

Sunteti monarhisti, crestini si-l iubiti pe Rege?
Sa facem ascultare!
Daca nu ascultam un Rege pe cine ascultam?

Nihil Sine Deo

Catolicism si socialism

Un fragment din Idiotul care nu necesita comentarii.
Sa terminam odata si sa indicam sursa socialismului.
Sa nu uitam nici replica lui Bunuel: "... toti sunt catolici. - Si evreii? - Evreii sunt cei mai catolici".


- Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin, declară brusc
prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e creştină?... Catolicismul nu este
de fapt o religie creştină! adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare
întreaga societate.
— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar" şi se uită cu mirare la Ivan
Feodorovici.
— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se răsuci pe
scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste măsură de tăios
prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît
ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la
negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos
denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat!
Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care
mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman
crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă
puterii sale politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este
propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el,
începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron
terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat
minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de
sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai
arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire
pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea
naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo
zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi?
Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de
neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai anumite pături,
cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. şi anume cele care şi-au
pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale
poporului, credinţa s-a şubrezit - întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar
apoi din fanatism, din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin
pentru a-şi trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi
schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul pufnind de rîs.
Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l examineze pe orator. Poetul,
neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul
mai aproape de masă.
-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală în glas Ivan
Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase discuţia. Biserica de acolo numără
şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de toată stima şi plini de virtuţi.
- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat
separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare, privit în însăşi esenţa lui. Am
vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o biserică să dispară cu totul? N-am afirmat
niciodată aşa ceva!
- Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim... asta ţine de
teologie...
- A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult mai de
aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră principală, că nu vrem, sau
poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu este vorba despre o problemă cu caracter pur
teologic! Pentru că şi socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă
catolică! Şi el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de
vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să se substituie
puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale ale omenirii
însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea
catolicismului, tot prin violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie
şi sînge!,,Nu-ţi este îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi
este îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de capete!" După
faptele lor, îi vei cunoaşte - iată adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile
acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu prezintă nici o primejdie pentru noi! O să
trebuiască să ne împotrivim, să dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să
opunem Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am
păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca
purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne lăsăm prinşi orbeşte în mrejele
lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi
că predica iezuiţilor este subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri...
— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind înspăimîntat
înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de patriotism; mi se pare totuşi că
ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat şi... cred că ar fi mai bine... să lăsăm discuţia
asta...
— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e atenuat, pentru
că nu sînt în stare să mă exprim; dar...
— Dar dă-mi voie, te rog!
Prinţul tăcu;şedea pe scaun drept şi neclintit,fără a-şi lua privirea scînte