Basescu si haitele ( schita schizofrenica)

Incepe sa-mi fie mila de Basescu. Toti au tabarat pe el si pe ce atinge acesta. Intra in Biserica la ceremonie este ataca si Biserica, intra la tunsul oilor sunt atacate oile si ciobanii (si eu am criticat asta).
Mi se pare ca cineva misca noroiul.
Vazandu-i atatia politicieni "importanti" la acea intronizare mai ca nu am inceput sa cred ca venisera la o ceremonie a sefului lor cel mare. Adica vreau sa spun ca nu m-ar mira ca cel mai mare-mare in aceasta tara sa fie, real, chiar Patriarhul Bisericii, PF Daniel.
Si asta, cred eu, nu e rau de loc.

Acesta este un comentariu aberant.
Cam asa arata o halucinatie proprie mie.

Smerenia celuirau... ceruta de celrau... ascultarea fata de impostor

Aceasta smerenie este ascultarea pentru ceva. Este ascultarea pentru viata aceasta,vazuta ca singura existenta posibila. Este ascultarea/ colaborarea cu viata aceasta cu ticalosiile din sufletul nostru. Este ascultarea pentru o paine mai-buna, pentru o masina mai-frumoasa, pentru un telefon mai-peformant, pentru un pantof mai-elegant, pentru un concediu mai-relaxant, pentru o femeie mai-frumoasa, pentru un apartament mai-in-centru, pentru a fi mai-puternic-ca, mai-frumos-ca, mai-decorat-ca, pentru un mai-xxxxxxxxxx.

Si pentru asta nici macar crima nu pare ceva oribil dar'mite minciuna si manipularea, umilirea si mojicia, ticalosia si scuipatul-in-ochi, lucrarea-pe-la-spate si linguseala, piedica si inselarea.

"O astfel de smerenie cerea de la Dumnezeu-Omul satana, fagaduindu-i sa-L rasplateasca pentru aceasta smerenie cu o renovare a onorurilor si bunurilor pamantesti. L-a suit diavolul pe Domnul pe un munte inalt, i-a aratat Lui toate imparatiile lumii intr-o clipita.

Si i-a zis diavolul: Tie iti voi da puterea aceasta si slava lor, caci ale mele sunt si le dau cui vreau. Daca te vei inchina inaintea mea, toate vor fi ale tale (Luca 4, 6-7). La fel chinuitorii ii certau pe sfintii mucenici pentru trufia lor, cereau de la ei smerenie, care consta in a te uni cu ceilalti ca sa te inchini idolilor si sa te lepezi de Hristos, si fagaduiau pentru aceasta smerenie sa-i rasplateasca cu o imbelsugare de bunuri pamantesti.

O astfel de smerenie cere lumea, care lucreaza dupa principiile si in duhul stapanitorului lumii acesteia: lui ii place aceasta smerenie, o proslaveste, o copleseste cu darurile sale cele mai desarte. Lumea uraste smerenia lui Hristos, iar sfintii lui Dumnezeu atat de mult urau smerenia cea draceasca, incat sufereau toate greutatile si lipsurile, toate necazurile, numai ca sa nu accepte aceasta smerenie; ei alegeau moartea silnica si de batjocura decat sa accepte smerenia dracilor.

In aceasta smerenie este lepadarea de Dumnezeu. Smerenia propovaduita de cugetarea trupeasca, de fatarnicie, de sfintenia desarta (plina de vanitate) este o smerenie draceasca.

Pe cei care duc viata calugareasca diavolul ii indeamna la smerenia sa, ca prin ea sa-i duca la mahnire, la slabanogire, la deznadejde. Aceasta deosebire este de neaparata trebuinta pentru calugarii de astazi: ea ii va face sa deosebeasca smerenia diavolului de smerenia lui Hristos, al carei invatator este Hristos, care, punand nadejdea omului in Hristos, este straina de slava desarta, care niciodata nu se arata intr-o stralucire si propasire lumeasca, ci totdeauna petrec sub semnul crucii lui Hristos, nevazuta, prigonita, calcata de reprezentantii lumii, vazuti si nevazuti.

Batranul purtator de Duh degraba l-a ridicat la o inalta sporire duhovniceasca pe fratele care i s-a supus, intemeind aceasta sporire pe o hotarata lepadare de sine. Monahii pustiei neroditoare de la Schit petreceau intr-o saracie desavarsita.

Cand se coceau granele in Egipt, lucru care cerea o multime de brate de recoltare, monahii de la Schit se duceau la seceris si pentru acest lucru primeau plata in grau. Graul capatat era macinat, din toata faina coceau paini, le uscau si mancau din ele anul intreg; paine proaspata la Schit nu era (Isaac Sirul, Cuv. 55). Faptul ca acel calugar, nu s-a dus la seceris din porunca batranului, o porunca in aparenta stranie si lipsita de sens, care il punea pe calugar intr-o situatie dintre cele mai grele in ce priveste aprovizionarea lui pe anul intreg, era un fapt de cea mai mare lepadare de sine.

A urma lucrarile cele mai presus de fire ale batranilor purtatori de Duh este cu neputinta pentru aceia care nu au ajuns la o desavarsire crestina asemanatoare cu a lor. Totusi slava desarta si infierbantarea oarba incearca sa le urmeze, spre pierzarea sigura a sa si a celor de aproape."

Sfantul Ignatie Briancianinov

Preoţilor, fiţi sfinţi, martori curajoşi ai lui Cristos, gata să vă dăruiţi viaţa pentru Dumnezeu şi Biserică

Preoţi sfinţi, conştienţi că poartă o comoară inestimabilă în vase de lut şi gata să mărturisească până la martiriu frumuseţea de a fi consacraţi total lui Dumnezeu şi Bisericii: este profilul preotului credincios trasat de papa Benedict al XVI-lea duminică la întâlnirea pentru rugăciunea Îngerul Domnului recitată cu pelerinii reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru.
Papa indică preoţilor din toată lumea exemplul Apostolului neamurilor. Anul dedicat Sfântului Paul se încheie: „un an important - a spus Papa - „o provocare la a transforma viaţa noastră zilnică într-o curajoasă mărturie pentru Cristos”:
• „A fost un adevărat timp de har în care, prin pelerinaje, cateheze, numeroase publicaţii şi diverse iniţiative, figura Sfântului Paul a fost repropusă în toată Biserica iar vibrantul său mesaj a reînsufleţit pretutindeni, în comunităţile creştine, pasiunea pentru Cristos şi pentru Evanghelie”.
Anul Paulin s-a împletit cu Anul Sacerdotal, inaugurat la 19 iunie, în solemnitatea Sfintei Inimi a lui Isus, cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a morţii lui Ioan Maria Vianney, Sfântul Paroh de Ars. „Un ulterior impuls spiritual şi pastoral” - a explicat Benedict al XVI-lea, care - a spus - „nu va întârzia să aducă multe beneficii poporului creştin şi în special clerului”. Dar care este finalitatea Anului Preoţiei?
• „Cum am scris în respectiva scrisoare pe care am trimis-o preoţilor, el vrea să contribuie la promovarea angajamentului de reînnoire lăuntrică a tuturor preoţilor pentru o mai puternică şi mai incisivă mărturie evanghelică din partea lor în lumea de azi. Apostolul Paul constituie, în această privinţă, un model strălucit de imitat nu atât în concreteţea vieţii - a sa a fost într-adevăr extraordinară - ci în iubirea pentru Cristos, în zelul pentru vestirea Evangheliei, în devotamentul faţă de comunităţi, în elaborarea unor sinteze eficiente de teologie pastorală”.
Sfântul Paul - a continuat Pontiful - este exemplu de preot identificat în întregime cu slujirea sa - cum va fi şi Sfântul Paroh de Ars -, conştient că poartă o comoară inestimabilă, adică mesajul mântuirii, dar că îl poartă într-un ’vas de lut’ (Cf 2Cor 4,7); de aceea el este puternic şi umil în acelaşi timp, profund convins că totul este meritul lui Dumnezeu, totul este har al său”.
• „Iubirea lui Cristos ne posedă - scrie Apostolul, şi aceasta poate fi în mod potrivit deviza fiecărui preot, pe care Spiritul ’îl cucereşte’ (Cf Fap 20,22) pentru a face din el un administrator credincios al tainelor lui Dumnezeu (Cf 1Cor 4,1-2): preotul trebuie să fie totul al lui Cristos şi totul al Bisericii, căreia este chemat să i se dedice cu iubire neîmpărţită, ca un mire credincios faţă de mireasa sa”.
Papa a invocat apoi, împreună cu cea a Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, mijlocirea Fecioarei Maria, „pentru ca să obţină de la Domnul binecuvântări abundente pentru preoţi în timpul acestui an dedicat lor:
• „ Maica Domnului, pe care Sfântul Ioan Maria Vianney a iubit-o atât de mult şi a făcut să fie iubită de enoriaşii săi, să ajute pe fiecare preot să reînsufleţească darul lui Dumnezeu care este în el în virtutea Sfintei Hirotoniri, astfel ca el să crească în sfinţenie şi să fie gata să mărturisească, dacă e necesar până la martiriu, frumuseţea consacrării sale totale şi definitive lui Cristos şi Bisericii”.
„Omul este făcut pentru viaţă” - a afirmat mai departe Papa salutând pelerinii francezi şi referindu-se la Liturghia acestei duminici:
• „Oricine acceptă să creadă în Cristos şi să-şi întemeieze existenţa pe iubirea sa primeşte de la El forţa care îl face să trăiască.
În limba spaniolă Papa a salutat în mod special membrii „Institutului de Misionare şi Misionari Identes” veniţi la Roma pentru a mulţumi lui Dumnezeu cu ocazia celebrării celor 50 de ani de la înfiinţare.
Primiţi şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict al XVI-lea la întâlnirea duminicală cu credincioşii reuniţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru pentru recitarea rugăciunii „Îngerul Domnului”, binecuvântare ce ajunge şi pe această cale cu tot darul său la toţi ascultătorii care o primesc în spirit de credinţă.

Sursa

Regele si presedintele

A murit M. J., Regele muzicii pop.
Murise si Elvis, Regele muzicii rock.
Regele fotbalului, regele ciclismului...
De ce nu s-or fi numind presedinti ci regi...

Schmemann si Solzhenitsyn

România: pregătirea pentru înrobire - Tom Gallagher

Nicio altă dictatură nu este asociată mai mult cu teroarea, paranoia şi supravegherea maselor din romanul 1984 al lui George Orwell, ca România lui Ceauşescu. Oare este posibil ca moştenitorii acestei tiranii şi aliaţii pe care i-au câştigat pe drumul lor către putere, în special în zona afacerilor şi în mass-media, să fie pe punctul de a dezvolta o formă mai rafinată, dar la fel de sufocantă de control înregimentat, care îi va asigura României un loc important în manualele de ştiinţă politică ale secolului XXI?
Unul dintre secretele succesului lor a constat în abilitatea de a exploata vulnerabilităţile colective ale poporului român. O populaţie care, în urmă cu 60 de ani, era alcătuită într-un procent covârşitor din ţărani poate fi uşor exploatată de demagogi, în special pe fondul unor schimbări sociale rapide, precum o urbanizare lipsită de suportul unor instituţii capabile să modereze efectele dezordinii. Argentina a fost martora lansării mişcării peroniste în aceleaşi condiţii.

Dar, în România, îndepărtarea de pământ a fost însoţită de impunerea unei dictaturi necruţătoare, hotărâtă să dezrădăcineze acele valori care împiedicau statul totalitar să ia în stăpânire minţile oamenilor. Luate împreună, acestea au constituit o dublă lovitură pentru România, din care îşi va reveni după multe generaţii sau poate niciodată. Populaţia de astăzi este într-o stare psihologică precară, fragmentată şi incapabilă să articuleze sau să se pună de acord asupra unui set de valori publice care să-i permită să modeleze măcar o mică parte din destinul său naţional. Într-o ţară în care psihologii şi sociologii au fost, practic, interzişi în anii ’70, astăzi guvernanţii fac uz de o armată de angajaţi din aceste ramuri ale ştiinţelor sociale, dar şi din media sau din zona de management, pentru a dezvolta mijloace şi mai eficiente de a-i ţine pe români sedaţi şi, prin urmare, incapabili să-şi îmbunătăţească situaţia socială.

Experienţa comunistă oferă, în mod evident, un sprijin extrem de valoros pentru aceşti tehnocraţi ai puterii. Distrugerea instituţiilor şi a elitelor care au susţinut cu maxim devotament o moralitate colectivă a fost o pierdere devastatoare. Sistemul de valori al naţiunii a fost pervertit. S-au lansat atacuri împotriva familiei, a religiei şi asupra oricărei alte forme de ataşament pe care statul nu o putea manipula.

S-a dovedit curând, pe fondul regrupării artizanilor vechiului regim, că societatea românească este una atomizată în care funcţionează spiritul de turmă. În 1990 şi 1991, Ion Iliescu a mobilizat cele mai brutale elemente ale societăţii pentru a-i intimida pe aceia care nu doreau să continue să trăiască într-un stat în care prevalează regulile comuniste ale conformismului sufocant. O mare parte din societate a fost antrenată, de către tehnicienii comunişti, în efortul de a crea noi aranjamente pentru a menţine o ordine în care cei puţini îi exploatează pe cei mulţi, în care reformatorii din justiţie şi educaţie sunt ferm sancţionaţi, o ordine care să folosească cele mai ingenioase mijloace pentru a ţine la distanţă ideile noi şi a-i descuraja pe oamenii talentaţi să îşi dorească să folosească aceste idei pentru a schimba în bine România.

Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.

Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. Sub Ceauşescu, televiziunea fusese raţionalizată, iar presa scrisă era supravegheată în detaliu. Nu a fost de mirare deci că, la începutul anilor ’90, a erupt o avalanşă de publicaţii, multe efemere. A fost totuşi începutul presei independente. Cei care au dus-o mai departe au fost tineri energici şi ambiţioşi care nu au avut deschidere spre alte ocupaţii mai convenţionale. Au fost idealişti, au avut curaj, dar totodată au fost oportunişti şi egoişti şi nici pe departe imuni la avantajele oferite de ispitele bogăţiei şi ale puterii. Au fost câteva publicaţii care au tras guvernul la răspundere mai bine decât au reuşit partidele din opoziţie.

Dacă ritmul schimbării în România ar fi fost mai alert, atunci această presă scrisă ar fi putut să promoveze un simţ naţional autentic al opiniei publice, care să susţină o etică de responsabilizare a comportamentului în spaţiul public. O presă îndrăzneaţă, cu editori şi jurnalişti care să acţioneze ca tribuni ai poporului nu se poate autosusţine. Pentru a contesta oligarhia politicienilor transpartinici şi clientela lor economică, forţe proaspete ar trebui să se angajeze decisiv în arena publică din România.

Mai mult decât atât, UE ar trebui să dovedească mai multă fermitate şi luciditate în deciziile legate de acele schimbări care trebuie să devină prioritare, pentru ca România să beneficieze de un val de reforme care să-i permită să se comporte în mod responsabil, ca membru cu drepturi depline al Uniunii. În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. Ei s-au folosit de un anumit instrument al UE pentru a anula până şi acel minim progres realizat prin crearea unei societăţi axate mai mult pe valori. Este vorba despre privatizarea rapidă – terapia de şoc recomandată de Bruxelles.

Efectul asupra industriei media a fost instantaneu. Neoliberalismul economic s-a armonizat cu instinctele cleptomane ale deţinătorilor locali ai puterii. Rezultatul a fost dispariţia rapidă a presei independente şi înlocuirea ei cu un set de televiziuni şi publicaţii care răspund dorinţelor celor care le deţin.

Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.

După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. Era necesară existenţa unei economii competitive care să atragă investiţii şi care să transforme România, într-o bună zi, într-un membru de succes al UE.

A fost deci o cale accelerată de liberalizare politică şi reformă instituţională, elemente cheie în proiectul Uniunii de extindere către Est. Dar, pe parcursul celor şapte ani de negocieri, Bruxellesul a fost prioritar interesat de îndeplinirea criteriilor economice, nu a celor politice. UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri.

Industria media nu putea rămâne imună la acest ritm al schimbării. Dimpotrivă, a fost una dintre cele mai profitabile şi inovative industrii, jucând şi un rol strategic, întrucât multitudinea de titluri tranşante din presă a tras la răspundere mai mult PSD decât pe oricare alte forţe politice.

Câteva trusturi au intrat în sectorul media din România. Unele au rămas, altele nu. Serviciul BBC World şi-a extins operaţiunile în 2003-2004 pentru a dispărea complet din România în decursul a cinci ani. Firmele străine nu aveau, însă, nicio strategie şi erau dispuse să facă unele concesii guvernului prin limitarea reportajelor critice în numele unui profesionalism sporit. De o şi mai mare importanţă a fost decizia unor elite locale care au încercat să profite de pe urma acestui amestec dezordonat, transferând avuţia statului în holdinguri private pentru a investi mare parte din câştigurile lor în operaţiuni media.

Aşa şi-au făcut apariţia, în prima jumătate a acestui deceniu, puternice holdinguri media. Nu asta a dorit UE atunci când s-a ostenit să facă remarce critice asupra mass-media. Jonathan Scheele, şeful delegaţiei UE la Bucureşti pentru cinci ani, a declarat în mijlocul unor negocieri că el se aştepta la apariţia unei prese normale competitive, finanţată din publicitate. Acest tip de venit e pe cale de dispariţie în ţările vestice, dar Scheele a asumat în mod evident că România ar fi incapabilă să evite un tip normal de capitalism, bazat pe o piaţă largă de consum, cu un excelent nivel al competiţiei între diferitele interese economice.

Dar lanţul Antenelor, prima construcţie media privată majoră, a anticipat tipul de monopoluri care vor apărea în diferite ramuri ale economiei, fără să ţină cont de mecanismele de reglementare a căror introducere fusese solicitată de către UE guvernelor. Antena 1 a fost cea care a lansat reteţa talk show-urilor care expuneau lumea politică verdictului comentatorilor populişti. Talk show-ul lui Marius Tucă a oferit, noapte de noapte, o platformă de denunţare neinhibată a coaliţiei anti-PDSR care a ajuns la putere la sfârşitul anilor ‘90. Atacurile nocturne au avut în mod sigur o contribuţie la succesul alarmant al extremiştilor lui Vadim Tudor la alegerile din 2000.

În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. Nu există chestiuni politice sau etice în joc care să determine direcţia viitoare pe care ţara să o urmeze. Sau, dacă sunt, pericolul corupţiei, derivei autoritare sau falimentul statului nu pot fi explicate în stereotipurile pe care străinii sau complicii lor locali le preferă – cei care refuză să dea României şansa de a se adapta lumii moderne în propriul său ritm şi în modul ei caracteristic.

Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. Mustăciosul de Savonarola a fost cel care l-a perpelit pe Băsescu, cel puţin trei nopţi pe săptămână, la Antenă. Pe lângă el, mai era şi tăcutul său asociat, mai cinic şi mai şiret, care şi-a folosit experienţa editorialistică pentru a arunca un ochi cinic asupra lumii politice, dar şi acel Peter Pan trecut de 30 de ani, miop şi chel, care părea că vinde o nouă pastă de dinţi senzaţională. Vocile independente au dispărut de pe canale.

Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.

Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.

Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.

România ar putea experimenta într-adevăr ascensiunea unei noi forme de autoritarism, în care un popor docil sprijină un sistem în mod evident ostil propriei bunăstări, efectul fiind o marginalizare a sa. Nu avem de-a face cu niciun fel de intimidare sau coerciţie. În schimb, oamenii au comis o lovitură de stat împotriva lor înşile. Aceştia sunt adevăraţii copii pe care Elena Ceauşescu i-a invocat înainte de a fi executată, deşi nu a mai trăit să-i vadă în floarea vârstei. Sunt atât de mulţi tineri care au extenuarea şi cinismul celor de 60 de ani, deşi singura viaţă pe care ei au cunoscut-o cu adevărat este cea pe care o întâlneşti pe Youtube, Facebook sau alte platforme de socializare media.

Îşi au aceste apariţii macabre şi îngrijorătoare originile în comunism? Sau putem să identificăm sursele acestui rău în lunga perioadă de tranziţie de după 1989, atunci când speranţele de mai bine s-au epuizat pe fondul neîmplinirii lor? Sau a fost UE cea care a distrus speranţele, atunci când voci influente, precum cea a d-lui Scheele, afirmau cu ipocrizie că el lucrează împreună cu tot poporul, şi nu doar cu elitele Bucureştiului? În schimb, pasivitatea celor mulţi a permis ca o entitate presupus puternică, precum UE, să fie păcălită şi neutralizată de către gangsteri politici locali, într-un mod similar celui în care piraţii somalezi acaparează acum tancurile petroliere.

Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. Astăzi, acei jurnalişti care se întâlneau în mod regulat cu ambasadorii UE în timpul procesului de aderare (şi care se considerau voci publice importante) se zbat din greu să-şi păstreze joburile. Unii au fost nevoiţi să devină translatori sau profesori ca pe vremea comunismului, semnalând că locul celor care au o gândire liberă nu este în media. Dan Tăpălagă este încă excepţia care confirmă regula, cel care sparge tiparele, reuşind cu agilitate şi tenacitate să găsească resursele pentru jurnalismul independent şi analitic.

Dar el este aproape ultimul mohican. Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă. //

Traducere de OCTAVIAN MANEA

Aici

Clar... ne indreptam spre dictatura

Basescu nu se lasa. A sarit pe partidele politice fiindu-i clar ca romanii ( 73% acum, 61% in toamna) sunt contra lor. Incearca prin apelul la ratiune sa castige ce e de castigat.
Dupa ce a nenorocit tara facand guvern comunist, dupa ce a marsaluit cu bocancii pe bunul-simt al electoratului sau, glisand cand la extrema dreapta cand la cea stanga, acum se vrea Obama . Critica un sistem pe care el l-a creat, pe care l-a girat si pe care l-a investit cu puteri depline.
Articolul aici

"Preşedintele Traian Băsescu dovedeşte o empatie profundă faţă de decepţiile românilor legate de clasa politică."
Este timpul, nu-i asa?, pentru o noua lacrima castigatoare. Castigatoare a ce? Bineinteles a unui nou mandat in care va incerca cu toate puterile sa impuna Unicul Partid de care are nevoi pentru a face o Romanie luminoasa ca soarele pe cer.

Spune domnul presedinte:
" Băsescu a admis că în ultimii ani „guvernarea a ajuns să fie dependentă de negociere” şi a invocat situaţia ideală în care acelaşi partid ar conduce „cel puţin un ciclu electoral sau două” ţara având toate pârghiile – preşedinte, premier, majoritate parlamentară."
Articol aici

Totalitarismul este visul domnului presedinte... Si, bineinteles, al intelectualitatii romane...

Basescu o ia razna... devine insuportabil

Sa ma ierte cine trebuie sa ma ierte dar tarfa asta de Basescu ( mereu bat Basecu la repezeala) devine din ce in ce mai imputzit. Dupa ce a cinstit tara cu guvern comunist, el insusi declarandu-se comunist, schimba macazul si ia discurs libertarian. Acum cand vede ca omul cu cap paraseste barca hoitului basescian. Ce mizerie de om. Foarte periculos personaj.

Articol AICI: Băsescu: Românii, popor de asistaţi social

Richard Dawkins intr-un interviu cu preotul catolic George Coyne

Camata, dobanda, bancile comerciale

Articol in Crucea.ro

Un gazetar mi-a cerut recent sa raspund la citeva intrebari legate de camata, dobanda, banci comerciale. Iata versiunea finala a raspunsurilor mele (o versiune mai veche aici):

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata?

Dobinda si camata sint acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in rindul pacatelor. Pentru nuantarea acestui adevar care pare abrupt, e folositor sa ne gindim cine spune acest lucru, cum si mai ales cui. Mai intii, ceea ce lumea numeste azi crestinism e mai degraba un conglomerat de structuri ecleziastice eterodoxe sau modernist-renovationiste, in vreme ce Ortodoxia traditionalista e doar o fractiune marginala din punct de vedere social. Daca privim crestinismul ca un fel de identificator social, observam lesne ca atit clerul cit si mirenii din bisericile de tip crestin au acceptat in diferite masuri practica luarii de dobanzi. Exista curente de opinie care sustin ca dobinda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobinzii. Sfinta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blindete, sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobinda are aceeasi obirsie cu iubirea de arginti si poate duce la moartea duhovniceasca. Dar modul in care acest precept este astazi transmis este in cel mai bun caz estompat, iar alteori complet rasturnat. Tot asa cum oameni cu alte indeletniciri socotite daunatoare din perspectiva duhovniceasca, de pilda actoria (practicata de mimi) sau sportul, furnizeaza constant “credibilitatate” si “relevanta” crestinismului modernizat, si bancherul, de pilda, a devenit o prezenta acceptata si chiar cultivata in acest mediu.
Asadar, cui i se mai adreseaza azi invatatura ca luarea de camata e un pacat? Greu de spus, mai cu seama intr-un mediu in care cuvintul pacat a devenit un fel de metafora a carei prezenta in discursul media e fie ridiculizata fie extirpata: asistam la o asmutire perpetua a simturilor oamenilor, invitati sa isi dea friu liber “pasiunilor” si patimilor. “Crestinul” de azi crede ca multe din faptele socotite pacate de inaintemergatorii nostri sint aproape firesti in zilele noastre.
Dar invatatura, fireste, nu si-a pierdut relevanta, ci audienta. Evident, Sfanta Traditie nu trebuie sa faca rating ca sa isi justifice valoarea soteriologica. In sens mistic, asadar, pacatul camatariei poate duce, daca nu este indreptat, la moarte duhovniceasca pe cei care isi cauta mintuirea.
E foarte important sa stim fara nici un fel de ocolis sau echivoc de unde se trage acest pacat: de la vrajmasul omului, cel Necurat. In acest punct ne intilnim cu un alt concept “igienizat” sau ignorat sau considerat in cel mai bun caz metaforic de o buna parte din societatea “crestina”: Satana. Iubirea de arginti este atit de straina naturii omului, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, incit este vadita obarsia sa diavoleasca. Primirea ei in viata noastra e un pericol de moarte spirituala.
Pe aceasta temelie se ridica puterea lumeasca a camatarilor de astazi.

Daca imi ingaduiti o asemenea parere, cind duhovnicul te invata sa nu iei sau sa nu dai bani cu dobanda, iti spune in principiu doua lucruri. Primul este sa zicem omenesc: situatiile de acest gen nasc tot felul de tulburari, care adesea au un deznodamint trist. Altfel spus, nu poate iesi ceva bun dintr-o astfel de intimplare, e de folos sa ne ferim. Al doilea avertisment e de ordin spiritual: otrava iubirii de arginti duce la moarte duhovniceasca.
Nu sint putini cei care nesocotesc aceste avertismente, mai cu seama ca ele se adreseaza coreligionarilor si urmaresc un folos duhovnicesc. E motivul pentru care, de-a lungul istoriei, a existat un joc oarecum cinic in care alteritatea era folosita ca o coada de topor, ca sa zic asa. Asa cum evreii foloseau serviciile unor goimi de Sabat, pentru a face unele treburi interzise lor, tot asa crestinii au acomodat camatari evrei in societatile lor: ei isi luau asupra lor pacatul acesta fiindca nu aveau nevoie de folosul duhovnicesc vizat de crestini si erau tolerati de acestia din acelasi motiv. La fel, era firesc sa intilnesti in mediile de pe linga Inalta Poarta (unde Islamul interzicea obtinerea dobanzii) bancheri de obarsie din tarile crestine.
Camataria a continuat sa existe netulburata, obtinind felurite inlesniri, pina in zilele noastre si ar putea fi spuse multe despre artificiile teologice nascocite pentru a o justifica.
In societatea moderna, cind prin acest mecanism se exercita controlul asupra unor societati intregi, practica a devenit pur si simplu acceptata, chiar daca nu exista inca documente teologice definitive care sa sa explice in ce termeni camataria nu mai este un pacat.
Mi se pare insa limpede ca si azi, cind omul este momit, ispitit, determinat, convins pe tot felul de canale media sau politice sa consume tot mai mult si sa o faca indatorindu-se, camataria ramine un pacat greu, pentru ca urmareste inrobirea oamenilor. Aceasta sclavie prin indatorare, atit lumeasca, cit si duhovniceasca, este o nespusa uriciune inaintea lui Dumnezeu.
Chingile bancilor au legat tari intregi, au facut si au desfacut crize: oamenii robiti astfel isi justifica indepartarea de credinta prin grijile zilei de azi, care nu le ingaduie sa se mai gindeasca cele sufletesti.
Insa pentru oamenii care nu si-au pierdut cu totul discernamintul duhovnicesc si pastreaza invataturile Sfintilor Parinti despre camatarie, dincolo de contracte cu fine-print-uri sau prevederi umilitoare sau discretionare, dincolo de “organismele financiare internationale” ale Noii Ordini Mondiale, nu se afla doar o mina de oameni sau cutare grup de interese, ci si o mare primejdie spirituala, care trebuie inteleasa in cheie eschatologica.

2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?

Da, exista “acte scrise” ale Bisericii care interzic camataria in diferitele ei forme. Ele sint in vigoare, fiindca fac parte din Sfanta Traditie si nu pot fi schimbate dupa bunul plac al vremurilor. Un reper esential este al 44-lea Canon Apostolic:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

(Pentru o perspectiva papista, evident diferita, fiindca Vaticanul recunoaste practic justetea dobinzilor, fara sa fi promulgat vreun decret doctrinal despre asta, Catholic Encyclopedia ofera (in limba engleza) explicatii la articolele Interest si Usury.)

Va recomand si TÂLCUIREA canonului 44:

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

In plus, in Pidalion gasim si urmatoarele insemnari la aceasta oprire a crestinilor:

Pentru aceasta si Nearaoa lui Leon porunceste ca, desi imparatii cei mai-nainte de noi au primit dobanda pentru impietrirea inimii si cruzimea imprumutatorilor, noi insa am judecat cu dreptul, sa lipseasca desavirsit din petrecerea crestinilor o fapta ca aceasta, ca o necuviincioasa veti lor si oprita de Dumnezeiestile Legi. Pentru aceasta blandetea noastra porunceste, a nu avea cineva voie, cu totul, nici intru o pricina a lua dobanda, ca nu cumva vrand sa pazim legea omeneasca, sa calcam Legea lui Dumnezeu. Ci oricita dobanda ar lua vreun imprumutator, sa se socoteasca in capetele datoriei (Armenopol, cartea 3, titlul 7). Iar desi Sholion al titlului 2 al capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, ca Nearaoa 131 a lui Justinian, ce este in cartea a 5-a, titlul 3, cap. 9, hotaraste ca, de va lasa cineva prin testamentul sau, dar spre bine cinstitoare pricini (adica spre sloboziri de robi intamplandu-se, spre zidiri de Sfinte Biserici, spre chivernisiri si hraniri de saraci si de orfani nevarstnici), poruncim in vreme de sase luni dupa ce s-ar arata testamentul cel de acest fel, sa se dea daruirea aceasta si pomana la fetele carora s-au lasat. Iar daca epitropii si iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acele sase luni, si nu vor da pomana aceasta, sa o dea de aici inainte cu dobanda si cu toata legiuita crestere de la vremea in care a murit cel ce o a lasat. Daca nearaoa aceasta, zic, randuieste asa, si Fotie insusi aceasta zice, titlul 9 capitolul 27. Iar sholiastul Valsamon zice, ca se cuvine sa multumim patriarhului Fotie, pentru ca bine a talcuit ca se cuvine Episcopii si clericii sa ceara dobanda. Aceasta nici ca decat trebuie sa tulbure pe cel ce citeste. Pentru ca Fotie va adica sa ceara clericii dobanzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor imprumuteaza. Pentru ca aceasta este fapta potrivnica Sfintelor Canoane, si Evangheliei, si Dumnezeiestii Legi. Ci precum este cu totul aratat din insasi cuvintele nearalei, dobanda intelege ca rebuie sa ceara, pentru cele sufletesti ce le lasa cei ce mor la fete nevoiase, pentru sufleteasca lor mantuire, iar iconimii mortilor le tin ca sa le manince ei, si prelungesc vremea darii lor. Drept aceea nu se reazeme camatarnicii si lingatorii de dobanzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, ca acestea cu adevarat toiag de trestie, dupa proorocul Iezechiel (29, 6-7), sau mai bine a zice, treste de sine-si sfaramata, si nimic ii ajuta, ci mai vartos la pamant ii arunca si ii coboara in prapastia cea de suflet pierzatoare (Mat. 12,20). Caci, daca noi, crestinii, avem porunca Evangheliceasca cand imprumutam, sa nu nadajduim ca vom lua ceva inapoi: “Imprumutati nimica nadajduind” (Mat. 6, 35) si Sirah zice “De vei imprumuta, fii ca si cum ai pierdut” (Sirah 8, 15), cum vom fi iertati, daca luam si dobanzi.

3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?

In crestinism nu doar Sfanta Scriptura are rol normativ, ci intreaga Sfanta Traditie. Pe linga temeiurile pomenite in Pidalion, exista, fireste, si referinte scripturistice. Iata citeva:

Iesire, 22, 25:
De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.
Leviticul, 25, 35-37
Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.
Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.
Deuteronomul, 23, 19-21
Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
Neemia (Ezdra II), 5:
1. Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor Iudei.
2. Erau unii care ziceau: “Noi cu fiii şi cu fiicele noastre suntem mulţi, să ni se dea pâine să ne hrănim şi să trăim”.
3. Alţii ziceau: “Ne-am pus zălog viile şi ogoarele şi casele noastre, ca să ne luăm pâine să ne astâmpărăm foamea”.
4. Iar alţii ziceau: “Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele noastre.
5. Şi noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sunt tot aşa cum sunt şi fiii lor; dar iată că noi suntem nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi, ba unele din fiicele noastre se şi află în robie. N-avem la îndemână nici un mijloc de răscumpărare. Şi viile noastre şi ogoarele noastre sunt în stăpânirea altora”.
6. Când am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe m-am mâniat foarte tare.
7. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii. “Voi luaţi mită de la fraţii voştri”, le-am zis eu. Şi am făcut împotriva lor o adunare mare,
8. Şi le-am zis: “Noi, pe cât ne-au ajutat puterile, am răscumpărat fraţi de ai noştri, Iudei, care fuseseră vânduţi păgânilor; iar voi vindeţi pe fraţii voştri”. Ei însă tăceau şi nu găseau răspuns.
9. “Nu faceţi bine - am zis eu mai departe. Nu vi se cuvine oare să umblaţi în frica lui Dumnezeu, ca să înlăturaţi ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?
10. Şi eu, fraţii mei şi slujitorii mei, le-am dat împrumut şi argint şi pâine, dar n-am mai cerut înapoi.
11. Întoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobânda argintului, pâinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut”.
12. “Se vor întoarce şi nu vom mai cere de la ei - ziseră ei. Vom face aşa cum zici tu”. Atunci am chemat preoţii şi le-am poruncit să le ia jurământ că vor face aşa.
13. Iar eu mi-am scuturat haina şi am zis: “Aşa să scuture Dumnezeu şi de casă şi de avere pe fiecare om care nu-şi va ţine cuvântul său şi aşa să fie el scuturat şi gol. “Amin” - zise toată adunarea. Atunci am preaslăvit pe Dumnezeu şi poporul şi-a împlinit cuvântul.
Iezechiel, 18, 8
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate;
Iezechiel, 22, 12
În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu silnicie apuci câştig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu.

4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?

Biserica lui Hristos nu poate privi aceasta practica decit asa cum e descrisa de Sfanta Traditie: vrednica de osanda. Cu toate aceasta, bancherii par sa fost acceptati intrutotul de ierarhi si conducatori ortodocsi si heterodocsi, evrei si pagani. In plus, osandirea e una duhovniceasca, care nu ii deranjeaza in vreun fel pe cei care sint oricum necredinciosi, cum se intimpla de obicei. De pilda, ei pot fi opriti de la Sfanta Impartasanie sau scosi in afara obstei de credinciosi: pentru multi asta nu e nici un fel de amenintare, ei fiind oricum in afara Bisericii. Dar aceasta osandire nu este exprimata niciodata. In Biserica Ortodoxa Romana, de pilda, mai sint asemenea exemple de “toleranta”: desi masoneria este condamnata de Sfantul Sinod, masonii sint inmormintati cu slujbe ortodoxe. Asadar, condamnarile ramin la nivel “teoretic”, in timp ce in practica, daca sint interesati s-o faca, bancherii pot participa netulburati la viata bisericeasca.
E limpede ca atitudinea feluritelor biserici in relatie cu bancile comerciale e una cel putin ingaduitoare, ca sa zic asa. Pe de o parte, aceasta e firesc: bancile slujesc altui stapin si altor principii. Pe de alta parte, structurile ecleziastice au devenit ele insele niste poli de consum financiar, si sint adesea organizate dupa principii idenice cu ale corporatiilor moderne. Aceasta ratacire de la dreapta credinta nu mai este azi sanctionata de credinciosi, care saluta feluritele inlesniri aduse de modernizare si spiritul renovationist.
Mai mult, exista ierarhi care fac parte din consilii de administratie ale unor banci, iar practica deschiderii de conturi a devenit atit de fireasca incit am intilnit-o pina si la monahii din muntele Athonului. Un fel de nevoie pustiitoare de bani ii determina pe oamenii bisericesti sa uite ca, de pilda, nu este ingaduit sa primeasca donatii de la oamenii aflati in afara Bisericii.
Daca asemenea exemple pot fi descoperite in Biserica Ortodoxa Rusa (banca Peresvet), in Muntele Athosului (investitiile in stocuri bancare ale Manastirii Vatopedu) si chiar in Romania (sa lasam cititorii sa completeze aceasta “paranteza”), adica in zone oarecum traditionaliste in care camataria isi mai pastreaza inca, in pofida raspindirii sale, o imagine publica destul de proasta, in Apus industria bancara are colegi ca Istituto per le Opere di Religione, cunoscut si sub numele de Banca Vaticanului, institutie aflata sub controlul papei.
E vadit ca mai toate structurile ecleziastice nominal crestine pe care cartea de telefoane le listeaza ca biserici au pastrat relativ putin din duhul crestinismului fiocalic, transformindu-se in organizatii cu interese mundane.
In acest context, evident, veti observa o sumedenie de parteneriate intre banci comerciale si institutii bisericesti, care vor fi comunicate ca si cum ar fi absolut firesti. Daca aceste repere publice lasa, printre altele, impresia ca bancile comerciale sint un lucru bun, aceasta e doar o butaforie a celor care ignora deliberat normele crestinatatii (sau pe cele ale mozaismului sau islamului).
Bancile comerciale sint, din perspectiva crestina, intemeiate pe principii care evoca un cult al Mamonei. Nu exista vreun temei duhovnicesc pentru a privi altfel lucrurile.

Gheorghe Vanau

Dobanda sau camata? Articol interesant in Financiarul

Bancile au castigat bisericile de partea lor: dobanda nu mai e pacat

Calugarii de la Muntele Athos investesc in actiuni, Vaticanul crediteaza saracii

Cand facem un credit la banca, singura intrebare pe care ne-o punem este legata de dobanda, de cate ori dam banii inapoi. Indoit? Intreit? Desi aproape toti ne declaram credinciosi, nimeni nu mai judeca imprumutul prin prisma moralei, a religiei. Il privim ca pe o necesitate. Semnam si ne inhamam la rate pe viata. Traim prea repede si nu avem timp sa ne oprim sa ne gandim ca traditia condamna dobanda si camata cu aceeasi masura, a pacatului de moarte. Iar bancile se ingrijesc sa nu ne dea ragazul necesar pentru a ne pune intrebari care sa le pericliteze profitul.


„Casa mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut-o pestera de talhari” (Matei 21, 13). Episodul biblic in care Iisus intra in templu si rastoarna mesele negustorilor de porumbei si ale schimbatorilor de bani este pomenit in toate cele patru evanghelii. Am ales varianta apostolului Matei, zis Vamesul. Inainte de a-l chema Invatatorul sa-L urmeze, Matei era vames, adica cel care colecta taxele, un om urat de semeni, prin prisma meseriei sale. Nici astazi nimeni nu iubeste Fiscul.

schimb, in privinta atitudinii fata de bani, de gestionarea lor, lucrurile stau cu totul altfel. In ziua de azi, nu ai bani, nu existi. Poti sa nu ai educatie, scoala, morala, principii, astea nu sunt trecute in niciun registru contabil. Dar sa nu ai bani, te sterge practic din viata cetatii.

Am incercat sa „calculam” cum ne-au schimbat banii felul de a fi, de-a lungul timpului. Traim, pe de o parte, intr-o societate in care banii si cei care ii detin - bancile - decid totul. Este lumea in care inca nu ne nastem datori, dar pentru a avea casa ne indatoram pentru o jumatate de viata. Si dam banii inapoi cu dobanda.

Traim, pe de alta parte, intr-o societate in care peste 85% din populatie se declara de confesiune ortodoxa, alte procente sunt de religie sau confesiune diferite, in timp ce procentajul ateilor este nesem­nificativ, sub 0,1%, potrivit recensamantului din 2002. In religia crestina, dar nu numai, a da bani cu dobanda era/este considerat un pacat. Am introdus aceasta nuanta pentru ca societatea omeneasca s-a schim­bat mult, reperele s-au mo­di­ficat.

Astazi, nimeni nu mai citeste la litera invatatura Sfintei Traditii, care condamna explicit practicarea doban­zii sau a cametei. „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, cama­ta cerand de la cei ce se indatoresc de la el, ori inceteze, ori cateriseasca-se” (al 44-lea Canon Apostolic). „Religia crestina nu mai priveste in trecut. Nu mai infiereaza imprumuturile si dobanda. Mai ales azi, cand dobanda este motorul bunastarii. Sute de milioane de oameni au ajuns la bunastare prin imprumuturi si dobanzi. S-a ajuns la democratizarea finantelor. Toata lumea are acces la imprumuturi” (Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei).

Definitii

Asadar, ce este dobanda, ce este camata? Sunt lucruri diferite? Sunt pacate? Putem sa ne mai raportam la sensurile lor traditionale in deciziile pe care le luam? Depinde cine explica. „Dobanda si camata sunt acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in randul pacatelor. Pentru nuantarea acestui adevar care pare abrupt, e folositor sa ne gandim cine spune acest lucru, cum si mai ales cui. Mai intai, ceea ce lumea numeste azi crestinism e mai degraba un conglo­merat de structuri ecleziastice eterodoxe sau modernist-renova­tio­niste, in vreme ce Ortodoxia tradi­tionalista e doar o fractiune mar­- ginala.

Daca privim crestinismul ca un fel de identificator social, observam lesne ca atat clerul, cat si mirenii din bisericile de tip crestin au acceptat in diferite masuri practica luarii de dobanzi. Exista curente de opinie care sustin ca dobanda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobanzii. Sfanta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blandete sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobanda are aceeasi obarsie cu iubirea de arginti si duce la moartea duhovniceasca”, spune Gheorghe Vanau, editorul revistei „Crucea”.

Adrian Vasilescu sustine punctul de vedere al bancilor. „Este cert ca multe cuvinte au caracter conve­ntional. Camata este dobanda exage­rata, nemiloasa, luata pe impru­- muturi date ilegal. Dobanda in economie este pretul banilor pe piata libera”.


Opinia sa este intarita de Radu Ghetea, presedintele CEC: „Camata practica cineva care nu este autorizat sa dea bani cu imprumut. In cazul dobanzii, aceasta autorizatie exista”. Cu alte cuvinte, definitia biblica a dobanzii/cametei „nu se mai poate apli­ca in realitatea in care traim noi azi”.


Definitia din Dictionarul Expli­cativ al Limbii Romane pare sa fie de partea bancilor din zilele noastre. Camata - „dobanda (exagerata) pe care o ia camatarul pentru sumele date cu imprumut”. Dobanda - „suma de bani care se plateste (de obicei in procente) pentru un im­prumut banesc”. DEx-ul face si pre­ci­zarea ca substantivul „doban­da” este derivat din verbul „a dobandi”, adica „a obtine ceva prin munca, eforturi, perseverenta; a castiga, a realiza; a face rost de ceva, a gasi, a procura”. Observam cono­tatia pozitiva din definitia lui „a dobandi”, de lucru castigat prin munca si efort, in antiteza cu cama­taria, care presu­pune profit necu­venit.

Pacat biblic

Sa privim si alte exemple din textele sfinte in care se face referire la interdictia de a percepe dobanda, luate de pe site-ul lui Gheorghe Vanau, crucea.ro. „De vei impru­muta bani fratelui sarac din poporul Meu, sa nu-l stramtorezi si sa nu-i pui camata” (Iesire, 22, 25).„Daca fratele tau va saraci si va ajunge la stramtorare inaintea ta, ajuta-l, fie strain, fie bastinas, ca sa traiasca cu tine. Sa nu iei de la el dobanda si spor, ci sa te temi de Dumnezeul tau, ca sa traiasca fratele tau cu tine. Eu sunt Domnul. Ar­gin­tul tau sa nu ti-l dai lui cu camata si painea ta sa nu i-o dai ca s-o iei cu spor” (Leviticul, 25, 35-37).

„Esti bogat? Nu te imprumuta! Esti sarac? Nu te imprumuta! Daca esti bogat, n-ai nevoie sa te imprumuti, iar daca n-ai nimic, nu vei avea cu ce sa-ti platesti imprumutul” (Sf. Vasile cel Mare).

„Cand vrei sa dai saracului pentru Domnul, datul este si dar, si imprumut; este dar, din pricina ca nu mai nadajduiesti sa ti se dea inapoi; este imprumut, din pricina marii darnicii a Stapanului, care iti va plati datoria in locul saracului” (Sf. Vasile cel Mare).
„Banii sai cu camata nu-i da si camata nu ia; de la nedreptate mainile si le stapaneste si judecata dintre un om si altul o face cu dreptate” (Iezechiel, 18, 8).

„In tine se ia mita, ca sa se verse sange; tu iei dobanda si camata si cu silnicie apuci castig de la fratele tau, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel, 22, 12).

Chiar si interpretarea celei de-a opta porunci, „Sa nu furi”, este legata de camata. Redam un pasaj din Sfantul Nicodim Aghioritul: „De aceea si Domnul i-a numit pe negutatori talhari si furi, zicand: «Casa mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut-o pestera de talhar» (Matei 21, 13), cum sunt cei care iau camata. O incalcare a acestei porunci este iubirea de arginti, iar de aceasta porunca tin si pacatele care se trag din iubirea de arginti, pe care le-am pomenit”.

Invoire de la banci

Astazi, suntem indemnati la tot pasul sa ne imprumutam cu do­banda sau sa dam bani cu do­banda. Inainte de criza eco­nomica, bancile ajunsesera pana intr-acolo incat scoteau tonete pe trotuar, unde sa te agate sa-ti dea bani imprumut. Cu dobanda, bineinteles. Pentru 10.000 de euro era nevoie de o adeverinta de la serviciu si de o semnatura. Ca sa-ti iei un aspirator, un telefon sau un televizor, era de ajuns un buletin.

Se inventase „creditul pentru orice”. Credit pentru masina, credit pentru casa, credit pentru afacere, credit pentru concediu. Iar cand nu mai aveai bani pentru plata creditului, puteai sa apelezi la creditul pentru refinantarea creditului. Toate cu dobanzi si comisioane, mai mult sau mai putin ascunse, dar cu particula „de numai” in fata, care sa sublinieze avantajele imprumutatului.

S-a terminat perioada de bunastare si prosperitate, a inceput recesiunea. Au disparut banii. Din creditori, bancile s-au transformat in debitori. Au vrut sa atraga banii nostri. Depozite pe o luna, pe trei luni, pe un an sau doi, in moneda nationala ori in valuta. Contra acelorasi dobanzi, bineinteles. De data asta, cu particula „cea mai mare de pe piata”, scrisa cu majuscule.

Pentru un bancher, mecanismul financiar este simplu. „Imaginati-va ce s-ar intampla daca 10.000 de banci care functioneaza azi in lume nu ar lua dobanzi: nici nu ar da dobanzi. Si-atunci, de ce sa te mai duci la banca?”, se intreaba Radu Ghetea.

Banii Templierilor

De unde aceasta schimbare radi­cala de optica? O explicatie ofera istoricul Zoe Petre: „Se fac si ajustari ale doctrinei, pentru ca e clar ca economia isi avea regulile ei si se ajunge pana la urma la bogatie ca expresie a bunavointei lui Dum­nezeu fata de cel care o are. Interdictia (de a practica dobanda - n.r.) vine din orizontul unei econo­mii non-monetare, care era econo­mia lumii antice. In Anti­chi­tate exista moneda.

Dar mentalitatea de ansamblu considera moneda ca pe o forma inferioara si, uneori, degradanta a avutiei. Adevarata avere era pamantul. Pamantul era averea buna, aducatoare de virtute... si asta nu numai pentru crestini; incepe din sec. IV, chiar V i.H.. Aristotel spune ca exista doua feluri de avutie: avutia naturala - cea care creste in pamant sau vitele care se inmultesc - si avutia nenaturala, distorsionata - care este avutia in bani, banii care isi sporesc valoarea. Or, asta exprima un punct de vedere foarte general. Asa ca, in momentul in care Iisus intra in templu si rastoarna mesele zarafilor, el este in ton cu toate modalitatile populare de a vedea in omul bogat in bani pe cineva care oricum i-a obtinut pe cai necurate si care traieste pe cai necurate”.

In plus, adauga istoricul, in vremurile acelea lumea traia in saracie, iar mesajul crestinismului, axat pe virtutea dispretului fata de valori materiale, era mult mai usor de asimilat de paturile largi ale societatii.

Inainte de a deveni scop, banii au fost mijloc. In multe cetati grecesti antice, spune Zoe Petre, nu aveau drept de vot decat cei care detineau pamant. Asa ca primul lucru pe care il faceau proaspat imbogatitii era sa cumpere pamant, pentru a capata putere.

A trecut timpul si au luat fiinta primele case de amanet „ca banci ale calugarilor, tocmai pentru ca nu cereau dobanda. Omul lasa gaj obiectul si venea cu aceeasi suma pe care o imprumutase si si-l capata inapoi”. Mai mult, a fost o perioada in care biserica interzicea categoric practicarea dobanzii.

A aparut apoi Ordinul Tem­plierilor. Dintr-un grup restrans si exclusivist, de cavaleri inchinati Domnului, care faceau juramant de saracie, s-au transformat in cel mai mare „grup financiar” al vremii. Devenisera o structura suprastatala, cu legi si privilegii extraordinare, care nu mai dadeau seama nici macar papalitatii (fapt ce avea sa duca pana la urma la anihilarea Ordinului). Au acumulat averi fabuloase, in bani si proprietati.

Ei sunt cei care au inventat cardul de debit, asa-zisele cambii, si reteaua bancara: cand negustorii porneau la drum lung cu afaceri, dar le era teama de jefuitori, isi lasau banii la plecare intr-un depozit al Tem­plierilor, primeau un bilet valoric (cambie), iar la destinatie isi recu­perau avutul din „sucursala” locala a Ordinului. Contra unui comision, bineinteles.

„Primii bancheri, lombarzii, erau laici si, evident, au jucat un rol important in distrugerea Ordinului Templierilor, care aveau oricum alte parghii decat o institutie laica pentru a prospera si le lua musteriii, ca sa spun asa. Lombarzii erau foarte influenti in momentul proce­sului Templierilor. Dar suntem deja intr-o perioada in care crestinismul nego­ciaza caracterul licit al doba­n­zii”, continua istoricul Zoe Petre.

Bancherii cu sutana

In completarea acestui punct de vedere vine si Gheorghe Vanau. „Camataria a continuat sa existe netulburata, obtinand felurite inlesniri, pana in zilele noastre, si ar putea fi spuse multe despre artifi­ciile teologice nascocite pentru a o justifica. In societatea moderna, cand prin acest mecanism se exercita controlul asupra unor societati intregi, practica a devenit pur si simplu acceptata, chiar daca nu exista inca documente teologice definitive care sa explice in ce termeni camataria nu mai este un pacat.

Mi se pare insa limpede ca si azi, cand omul este momit, ispitit, determinat, convins pe tot felul de canale media sau politice sa consume tot mai mult si sa o faca indatorandu-se, camataria ramane un pacat greu, pentru ca urmareste inrobirea oamenilor. Aceasta sclavie prin indatorare, atat lumeasca, cat si duhovniceasca, este o nespusa ura­ciune inaintea lui Dumnezeu”.

Radu Ghetea ofera o explicatie din punct de vedere „evolutionist”: „Au fost pe vremuri interdictii, erau alte timpuri. Daca este sa luam strict, sunt banci care respecta Coranul si nu percep dobanzi. In schimb, iau comisioane. Si-atunci, tot acolo ajun­gem. Este vorba despre adaptare”.Factorul omenesc se adauga si el ca parametru in aceasta ecuatie. Adaptare, evolutie, slabiciune, compromis, lacomie, pacat, este greu de zis. Conteaza, in primul rand, paradigma la care te raportezi. „E limpede ca atitudinea feluritelor biserici in relatie cu bancile comer­ciale e una cel putin ingaduitoare, ca sa zic asa.

Pe de o parte, aceasta e firesc: bancile slujesc altui stapan si altor principii. Pe de alta parte, structurile ecleziastice au devenit ele insele niste poli de consum financiar si sunt adesea organizate dupa principii identice cu ale corporatiilor moderne. Aceasta ratacire de la dreapta credinta nu mai este azi sanctionata de credinciosi, care saluta feluritele inlesniri aduse de modernizare si spiritul renova­tio­nist”, afirma Gheorghe Vanau.

O dovada ca granitele s-au estompat pana la disparitie este faptul ca membrii clerului s-au transformat in investitori. Editorul revistei „Crucea” ofera exemple relevante de infratire intre religie si dobanda: „Mai mult, exista ierarhi care fac parte din consilii de administratie ale unor banci, iar practica deschiderii de conturi a devenit atat de fireasca, incat am intalnit-o pana si la monahii din muntele Athonului (cel mai inalt varf de pe Muntele Athos - n.r.).

Un fel de nevoie pustiitoare de bani ii determina pe oamenii bisericesti sa uite ca, de pilda, nu este ingaduit sa primeasca donatii de la oamenii aflati in afara Bisericii. Daca asemenea exemple pot fi descoperite in Biserica Ortodoxa Rusa (Banca Peresvet), in Muntele Athosului (investitiile in stocuri bancare ale Manastirii Vatopedu) si chiar in Romania (sa lasam cititorii sa completeze aceasta «paranteza»), adica in zone oarecum tradi­tionaliste, in care camataria isi mai pastreaza inca, in pofida raspandirii sale, o imagine publica destul de proasta, in Apus industria bancara are colegi ca Istituto per le Opere di Religione, cunoscut si sub numele de Banca Vaticanului, institutie aflata sub controlul papei”.

Moartea si taxele

Asadar, unde am ajuns astazi? E bine sa platim dobanzi? Fiecare isi sustine pozitia. „Banca este o pravalie de bani. Functioneaza ca orice pravalie: cumpara angro, la pretul pietei, bineinteles, cu o reducere, si vinde cu amanuntul, la pretul pie­tei”, explica mecanismul pro­fitului Adrian Vasilescu. L-am intrebat daca bancile comerciale din ziua de azi includ in mesajul lor catre clienti vreo trimitere la religie, o aluzie cat de mica pentru a le face marketingul mai prietenos din aceas­ta pers­pectiva. Raspuns negativ.

De cealalta parte, Gheorghe Vanau este categoric: „In sens mistic, asadar, pacatul camatariei poate duce, daca nu este indreptat, la moarte duhovniceasca pe cei care isi cauta mantuirea. E foarte important sa stim fara niciun fel de ocolis sau echivoc de unde se trage acest pacat: de la vrajmasul omului, cel Necurat. Iubirea de arginti este atat de straina naturii omului, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, incat este vadita obarsia sa diavoleasca”. Singurele certitudini in viata, vorba unei replici celebre dintr-un film, raman moartea si taxele.

Vaticanul da imprumuturi cu dobanda saracilor

Faptul ca dobanda este nu numai acceptata, ci si practicata de unele biserici, a fost evidentiat de Biserica Catolica. Potrivit unei stiri recente Hotnews, care cita „Le Monde”, Biserica Catolica acorda credite de maximum 500 de euro, cu dobanda de 4,5% pe an, destinate familiilor sarace din Italia, pentru a face fata crizei economice. Dobanda este prezentata ca una atractiva, in conditiile in care se situeaza la jumatate fata de cele din piata bancara din Peninsula.

Publicul-tinta il constituie familiile cu trei copii sau un copil handicapat si care nu au niciun venit: ele vor putea primi un credit de 500 de euro pe luna, pe o perioada de maximum doi ani. Imprumutul va fi rambursat in momentul in care unul dintre cei doi parinti va reusi sa se angajeze, in maximum cinci ani. De acest proiect ar putea beneficia intre 20.000 si 30.000 de familii sarace, au mai aratat reprezentantii Bisericii Catolice, care au in acest proiect sprijinul Asociatiei Bancilor Italiene.

Credite fara dobanda

Crestinismul nu este singura religie care condamna dobanda. Legea islamica are aceeasi atitudine, numai ca este una formala si chiar se respecta: bancile islamice nu percep dobanda la credite. Pentru a-si asigura profitul, de exemplu, aceste institutii financiare se asociaza in afacerea pe care debitorul si-o deschide cu banii imprumutati si isi recupereaza banii de acolo. Cand creditul a fost achitat integral, banca si imprumutatul decid impreuna daca raman parteneri in afacere si renegociaza termenii.

Biserica Ortodoxa si cea Catolica au tacut

In documentarea acestui material, am solicitat opinii si din partea bisericilor ortodoxa si catolica. Desi initial parintele Constantin Stoica, purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe Romane, ne-a comunicat ca ne va pune in legatura cu un teolog specializat in aceasta speta, ulterior el nu a mai raspuns la telefon, nici la SMS. Am incercat la biroul de presa al Patriarhiei, care ne-a indrumat catre mobilul parintelui Stoica, cu acelasi rezultat. Din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice, parintele Ieronim Iacob ne-a dat cateva directii generale, dar cu precizarea ca timpul nu-i permite o intalnire si o discutie aprofundata pe subiect. Ca atare, punctele de vedere oficiale ale celor doua biserici lipsesc.


Radu Ghetea, presedintele CEC: Au fost pe vremuri interdictii, erau alte timpuri. Daca este sa luam strict, sunt banci care respecta Coranul si nupercep dobanzi. In schimb, iau comisioane. Si-atunci, tot acolo ajungem. Este vorba despre adaptare.


Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR: Religia crestina nu mai priveste in trecut. Nu mai infiereaza imprumuturile si dobanda. Maiales azi, cand dobanda este motorul bunastarii. Sute de milioane de oameni au ajuns la bunastare prin imprumuturi si dobanzi.


Gheorghe Vanau, editor revista ”Crucea: ”Fixata si obtinuta cu moderatie si blandete sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobanda are aceeasi obarsie cu iubirea de arginti si duce la moartea duhovniceasca.

SURSA

CIA isi face treaba in Iran

Cine stie cum opereaza CIA ( Coreea, Vietnam, Cambodgia, Iugoslavia, Panama, etc) nu poate fi surprins de ce se intampla acum in Iran.
Cum poate fi oprit procesul?! Nu poate fi oprit.

totalitarism

Azi spun: Romania cu UE merge spre totalitarism. E clar. Libertatea ne este atacata.
Statul, prin toate instrumentele sale, impinge societatea spre aservire totala. Cultura este/ a fost castigata de mult. Educatia este pasul actual. Copii vor fi indreptati spre o educatie non-familiala. Si putem continua cu exemplele.
Suntem, difera doar stilul, in acelasi punct in care statul bolsevic a distrus o lume. Statul "comunitar european" incearca sa formeze o generatie. Nu a noastra. A nepotilor nostri.
Credinta in Adevar trebuie tinuta si aparata pentru a fi daruita prin fiii nostri nepotilor nostri.

Tarul Nicolae al II-lea

El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi

În apropiere de Sankt-Petersburg, la 19 mai 1868, s-a născut ţarul Nicolae al II-lea, în ziua de prăznuire a Sfântului şi Dreptului Iov. Din acest motiv, ţarul obişnuia să spună: „M-am născut în ziua de prăznuire a Sfântului Iov, mult pătimitorul, şi sunt sortit să sufăr". După 23 de ani de domnie, în ziua de 17 iulie 1918, bolşevicii l-au executat pe ultimul ţar al Rusiei, împreună cu ţarina şi cei cinci copii ai săi.

La moartea tatălui său, ţarul Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea a acceptat slujirea împărătească, punându-şi toată nădejdea în Domnul, şi având drept grijă de căpetenie binele poporului. Era un om generos, permanent preocupat de ajutorarea celor aflaţi în nevoi. S-a ocupat de sprijinirea spitalelor şi a aşezămintelor de binefacere, cu bani dintr-un cont personal.

Avea o mare putere de a răbda şi un deosebit curaj. Ceea ce îl caracteriza îndeosebi era deplina supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Credinţa în înţelepciunea divină îi dădea un calm care nu-l părăsea niciodată. Cu prilejul războiului cu Japonia, din 1904, ţarul a făcut dovada unei mari tării de caracter, neacceptând semnarea unui tratat de pace ruşinos.

Familia imperială era o pildă de adevărată viaţă creştină. Domnul a binecuvântat căsătoria lor cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu, Alexei. Copiii au fost crescuţi în dragostea faţă de poporul rus. „Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine, renunţând la propriile lor dorinţe de dragul altora, spunea ţarina." „Cu cât mai mare este statutul unui om, cu atât mai mult trebuie să-i ajute pe alţii, spunea ţarul Nicolae."

Cei doi se considerau datori să-i pregătească pentru încercările venite de la Dumnezeu. Dormeau cu toţii pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hrana le era, de asemenea, simplă. Având o viaţă retrasă, considerau o adevărată povară protocolul de la curte. Cântau adesea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, iar arhiepiscopul Teofan de Poltava, duhovnicul lor, îşi amintea „cu ce cutremur şi cu câte lacrimi de pocăinţă se apropiau ei de Sfântul Potir". Seara, când întreaga familie era reunită, ţarul citea cu glas tare, iar ţarina şi fiicele lor se ocupau cu croşetatul şi cusutul. Le plăcea să vorbească de Dumnezeu şi să se roage împreună.

Alexandra Feodorovna le slujea cu toată dragostea semenilor: îi vizita adesea pe cei bolnavi, îi îngrijea, îi mângâia. A organizat în toată ţara şcoli profesionale pentru cei săraci, a deschis o şcoală de asistente medicale; a înfiinţat o casă pentru soldaţii inapţi de muncă, de pe urma războiului ruso-japonez, în care aceştia deprindeau meserii potrivite situaţiei lor.

În timpul domniei, ţarul Nicolae s-a ocupat îndeaproape de educaţia spirituală a poporului rus. S-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici. Au fost înfiinţate şcoli parohiale. S-a sprijinit dezvoltarea artelor: arhitectura bisericească, iconografia, muzica psaltică bizantină. S-au canonizat noi sfinţi. În vara anului 1903, a avut loc canonizarea marelui stareţ Serafim de Sarov, eveniment la care a participat şi ţarul, purtând pe umeri racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Serafim.

A sprijinit popoarele aflate în perioade de grele încercări: a reacţionat ferm, când turcii i-au masacrat pe armeni, a oferit ajutor sârbilor, atunci când Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria.

După izbucnirea Primului Război Mondial, ţarul s-a ocupat în mod deosebit de cei aflaţi pe front: vizita soldaţii, binecuvânta trupele şi îi încuraja pe oameni, se preocupa de cei răniţi, vizitând spitalele şi infirmeriile. A luat el însuşi comanda oştirii, iar sosirea ţareviciului Alexei pe liniile frontului a ridicat moralul tuturor. Ţarina transforma palatele în spitale militare şi, din zori şi până în noapte, îi îngrijea împreună cu fiicele sale pe soldaţii răniţi. „M-am îngrijit de oameni atinşi de răni cumplite", scria Alexandra Feodorovna.

Silit să abdice, „pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin", ţarul şi familia sa aveau să pornească pe drumul crucii, încredinţându-şi viaţa în mâinile Domnului. Au fost arestaţi şi sleiţi prin interogatorii nesfârşite. Ţarul a fost acuzat de înaltă trădare, deşi nu existau dovezi. Şi-au aşteptat sfârşitul în pace, conştienţi de faptul că moartea era aproape.

Din temniţa în care se afla, Olga, cea mai mare dintre fiice scria: „Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea."

Familia imperială a fost ucisă de bolşevici în ziua de 17 iulie 1918, devenită ziua lor de prăznuire, după canonizarea lor de către Biserica Ortodoxă a Rusiei, în august 2000.

ziarullumina.ro

poezie crestina

Vreţi voi părinţi?

de Traian Dorz

Vreţi voi, părinţi, să fie copiii voştri sfinţi?
– Scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi.

Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,
ci cu puterea dulce a sfântului Cuvânt.

Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?
– Dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?

Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?
– Dar viaţa voastră cum e, şi ce văd ei la voi?

Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi,
Şi cu umblări curate? – Dar voi cum vă purtaţi?

Cînd voi umblaţi ca lumea şi vă purtaţi aşa,
– voi veţi purta osânda de creşterea lor rea.

Cădeţi mai bine-n lacrimi, cu-amar să vă rugaţi
să vi se ierte vina, şi viaţa v-o schimbaţi.

Abia atunci vor creşte şi-ai voştri fii frumos
cu sufletul şi trupul, urmaşi ai lui Cristos.

Biserica lui Eminescu

Memorialul Ipotesti, sobru si elegant, a devenit in ani tot mai cautat, subminand ideea ca interesul romanilor fata de marile valori ar fi pierdut. Pe harta imaginara a afectivitatii dobandite prin educatie, ca si pe traseul turismului cultural, localitatea Ipotesti ramane un obiectiv de cel mai inalt interes. Nu umbra lui Eminescu este prezenta in acest spatiu, ci lumina lui. Aceasta lumina da o valoare deosebita complexului muzeal dedicat poetului. In afara de casa parinteasca, transformata in muzeu, complexul Ipotesti s-a imbogatit cu moderne sali de conferinta si de lectura, un amfiteatru in aer liber (care va deveni in curand decapotabil), o bogata biblioteca, aceasta atragand numerosi cercetatori, eminescologi, scriitori. Pe langa toate acestea, s-au construit adevarate vile cu arhitectura postmoderna ce constituie spatii de cazare extrem de generoase. Acestea sunt destinate turistilor si, mai ales, scriitorilor care vor sa creeze, protejati de pacea locului si de traditia lui.

Biserica veche a fost cumparata de mama poetului

Pentru cine nu a vizitat niciodata acest memorial deosebit de impunator, crescut pe langa o modesta casa taraneasca, un lucru de mirare este faptul ca in aceeasi incinta exista doua biserici. Ambele sunt de dimensiuni mici, cea mai veche fiind si cea mai smerita, intr-o pozitie plina de condescendenta fata de prima. Cea mai putin vizibila, micuta, este chiar biserica familiei Eminovici, cumparata de mama poetului, cu o parte din banii de zestre. Ea a primit, cand s-a maritat, o dota de 2.000 de galbeni, iar pe biserica a dat 250 de galbeni. Biserica si casa au fost cumparate de la boierul Teodor Murgulet. Tatal poetului a platit salariul preotului care oficia slujbele.

Dar anii au trecut ca nouri lungi pe sesuri. In preajma semicentenarului mortii lui Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga initiaza, in „Viata Romaneasca“, in 1928, o colecta necesara pentru a construi o biserica dedicata geniului poeziei romanesti. Istoricul a vrut ca biserica sa se numeasca „Mihai Eminescu“, fapt imposibil, pentru ca Eminescu nu este canonizat. Dar, intr-un fel, biserica ii poarta numele, pentru ca a primit hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. Ea a fost sfintita in 1939, la 50 de ani de la moartea poetului. Iorga ar fi vrut sa fie daramata biserica veche, pentr a-i face mai mult loc celei noi, dar oamenii nu au fost de acord, asa ca i-a fost doar luat putin din pronaos. In rest, biserica Eminovicilor rezista peste timp, ca o marturie a credintei acestora ea are in spate cimitirul familiei, teiul despre care se spune ca ar fi plantat de Eminescu si mormantul simbolic al acestuia.

In semn de doliu, aurele sfintilor sunt negre

Dar ce face ca biserica noua sa fie neobisnuita? Nu numai ca este consacrata memoriei unui poet, dar, in interior, aurele sfintilor sunt negre! Pictorul Petre Remus Troteanu le-a pictat astfel, in semn de doliu pentru soarta poetului. Pe peretele votiv se afla pictat Mihai Eminescu, in stanga, iar in dreapta regele Carol al II-lea, parca intr-un dialog simbolic intre un rege al istoriei, efemer, si un rege al poeziei, vesnic. Sculptura in lemn a fost realizata de olandezul Perl Merloe.

Planul bisericii este clasic, format din pridvor, pronaos, naos, altarul este poligonal, cu turla pe naos, turla are baza patrata, inaltime relativ redusa, plan poligonal. Zidaria este formata din piatra cu insertii de caramida, trei contraforti pe fiecare latura, cu rol decorativ, cornisa din caramida, profilata, si in interiorul cornisei se afla o friza cu decoratie cromatica diversa. Acoperisul este o sarpanta cu invelitoare din tigla. Avem deja un poet sfant, in persoana Mitropolitului Dosoftei. Avem un poet pentru care s-a construit o biserica, in persoana lui Eminescu. Daca pentru fiecare poet important s-ar construi un lacas religios, s-ar sfinti din ce in ce mai mult spatiul romanesc.

Carmelia LEONTE

Sursa

Presedintele Constantinescu: "Asumaţi-vă eşecul moral şi lepădaţi-vă de răul absolut care este Băsescu!"

Articol clar, AICI.
Romania este pe marginea prapastiei si jucausii astia, politicienii, isi bat joc de o tara intreaga. Promit, cheltuie, legifereaza, bolborosesc, danseaza, se coafeaza si romanii vin DOAR 27% sa voteze. Romanii, acest popor glorios, gandesc limpede si vad ce se intampla. Suntem condusi de o tumoare, suntem condusi de o potaie moarta care pute in-gro-zi-tor. Acesti halucinanti cgiar cred ca ne conduc, chiar cred ca cineva i-a delegat sa conduca tara.
Va curge sange in aceasta tara daca se mai continua in acest fel. Suntem striviti de o haita infometata si schizofrenica care umileste un neam minunat.
Noi nu meritam aceasta, noi nu meritam sa fim improscati de mizerii de catre acesti mascarici.
Toata conducerea actuala a tarii este FARA VIATA. Nu pricepe nimic din ce se intampla. Nu sunt in stare sa aiba grija de cetate. Nu sunt in stare nici sa ia banii ce-i sunt dati pentru a face ceva bun.
Si "elitele"... Ma intristeaza rau aceasta situatie. Sunt foarte suparat.

•Constantinescu cere societăţii civile să-şi asume eşecul moral al alegerii lui Băsescu, ca o consecinţă a principiului “răului cel mic” şi propune alternativa Crin Antonescu, un om “format în Piaţa Universităţii”

•Într-o intervenţie publică de o vehemenţă fără precedent, fostul preşedinte găseşte acum la foştii săi prieteni intelectuali “elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej”

Emil, apel către intelectuali: Asumaţi-vă eşecul moral şi lepădaţi-vă de răul absolut care este Băsescu!

Invitat la Interviurile Gândul , fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, le pune un diagnostic politico-psihiatric “intelectualilor lui Băsescu”: aceştia suferă de “fascinaţia bădăranului” şi şi-au vândul libertatea pentru a obţine avantaje materiale. Constantinescu se referă la Traian Ungureanu şi la Horia Roman Patapievici, două exemple dintr-un cerc de intelectuali care se “umilesc cu fervoare” la uşa actualului preşedinte. “Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna”. Fostul preşedinte anunţă fără echivoc că se va lupta pentru alegerea lui Crin Antonescu – care ar fi un produs al fenomenului Piaţa Universităţii - şi le cere intelectualilor anticomunişti să-i urmeze exemplul. Iată, în continuare, câteva fragmente din interviul pe care-l puteţi citi, în varianta integrală, pe ediţia online a ziarului Gândul.

-(…) Principiul alegerii “răului cel mic”, impus şi susţinut, potrivit spuselor dumneavoastră, de o parte a societăţii civile, a creat un impas pentru societate, domnule preşedinte Constantinescu?

-Impasul în care ne aflăm, derapajul acesta, a început în 2000 şi 2004. Atunci, o parte a elitei a formulat şi construit, iniţial ca teorie, aplicând-o apoi, principiul “răului cel mic”. Alina Mungiu are, între ghilimele, un merit pentru acest fapt. “Dacă nu putem să alegem binele, atunci să alegem răul cel mai mic!” s-a spus în turul doi al prezidenţialelor din 2000, în care o parte a intelectualităţii anticomuniste şi antiiliesciene a votat pentru Ion Iliescu, întrucât se afla în opoziţie cu Vadim Tudor. Acest proiect a fost rafinat în perioada 2001 – 2004. Mai întâi, o parte a acestor elite s-a lăsat cumpărată, după cum ştiţi, ca şi o parte a presei, de către guvernul Năstase sau de către primarul Capitalei din acea perioadă, Traian Băsescu. A urmat momentul revelaţiei – arestarea lui Mugur Ciuvică –, în care intelectualii – aceşti oameni care s-au inclus într-o parte pozitivă a societăţii româneşti, şi care în anii ‘90 s-au opus transformării României într-o ţară neocomunistă de tip oligarhic - au văzut ce poate urma. S-au trezit din pumni şi, nefiind capabili şi neavând forţa să mai imagineze un proiect corect democratic, au ales, prin aşa-numita teorie a “răului cel mic”, o persoană despre care ei ştiau foarte bine şi că a fost un colaborator permanent, toată viaţa, al fostei Securităţi, şi că a făcut parte din nomenclatură, repet, din nomenclatură. Nu dintre cei patru milioane de membri, ci dintre cei 2400 de membri ai nomenclaturii, dintre primii 1600, pentru care semna Elena Ceauşescu. O persoană care, în mod evident, era acuzată de corupţie, nu în presă, ci în justiţie, pentru el cercetarea fiind finalizată de procurori, cu rechizitoriu. Persoana care avea cel mai mare dosar de corupţie din istoria României, la CSJ. Deci, pentru care candidatura însemna blocarea judecării şi a condamnării sale. Toate acestea le-au ştiut, pentru că nu puteau să nu le ştie... Imediat după asta, în ianuarie 2005, eu am spus că ar trebui ca doamna Mungiu, şi toţi ceilalţi din acest grup, să-şi asume succesul politic din 2000 - pe care şi eu îl recunosc în mod deschis -, iar după asumarea acelui succes politic, să-şi asume şi eşecul moral al principiului. În baza asumări eşecului moral al teoriei “răului cel mic”, să construim în cei cinci ani care urmează o alternativă a binelui. Acest avertisment pe care l-am repetat mereu, nu a fost urmat aproape de nimeni. Pentru că, între timp, o parte a acestor intelectuali au descoperit beneficiile oportunismului, care înseamnă posturi, nu neapărat bine plătite, dar generatoare de avantaje în zona respectivă.

-Despre cine vorbiţi?

-Dacă îmi cereţi exemple, atunci vă spun că este vorba de Traian Ungureanu, de cei care ocupă posturi de ambasadori, apoi de parlamentari, este vorba de conducerea unor institute, cum ar fi Institutul Cultural Român, care generează sfere de influenţă, şi care permit apoi construirea unor grupuri de influenţă în societate, stabilirea de ierarhii...

-Vorbiţi aici despre domnul Patapievici?

-... Sunt lucruri cunoscute. Le cunosc toţi foarte bine, nu trebuie să le numesc. Este vorba şi de diferite alte posturi, fie în anturajul prezidenţial, fie în alte zone politice. Ei bine, am constatat că la stimă şi respect, pentru unii, trebuie să mai adaugi şi o serie de avantaje. Sigur, în România lucrurile le înţelegi mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una psihologică, uneori psihiatrică. Vorbim despre aspecte precum “fascinaţia bădăranului”, care este prezentă în zonele intelectuale româneşti de multă vreme; redeşteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în slujba unei personalităţi cu o fervoare care, pe mine unul, mă cutremură. Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna.

-Aveţi în vedere un anumit portret robot al viitorului preşedinte?

-Da, şi ar trebui să ţină cont de noile condiţii politice, precum şi de cele constituţionale. Preşedintele nu are cum să fie un jucător. El trebuie să joace rolul unei personalităţi vizionare – alături de un grup de înţelepţi pe care ar fi trebuit să şi-i aducă aproape prin autoritatea sa morală, intelectuală şi profesională. Problema e că România este în afara jocului, întrucât tocmai preşedintele este cel care ar fi trebuit să construiască un sistem subtil de relaţii personale, discrete, care într-un moment sau altul să promoveze interesele României.

-Regăsim aceste trăsături la vreunul dintre prezidenţiabili?

-Eu spun că da, dar dacă nu mai putem identifica binele, atunci să identificăm răul. Dacă mai există o responsabilitate intelectuală şi morală ar trebui, ca ieşire de urgenţă, să nu ne mai concentrăm pe răul cel mic, ci pe eliminarea răului. Răul absolut, pe care, în acest moment, îl reprezintă Traian Băsescu.

-Pe cine veţi susţine în alegeri?

-Voi lupta pentru Crin Antonescu, în aceeaşi măsură în care consider că participarea alteţei sale, Radu Duda, este benefică întrucât creează ideea că în România există o alternativă. Opţiunea mea pentru Crin Antonescu se bazează pe diferenţierea de modelul negativ de care vorbeam. România are nevoie de o persoană care să nu fie implicată în niciun fel în vreun act de corupţie. Este un avantaj extraordinar pentru ţară. Apoi – aici este un punct de vedere personal –, Antonescu s-a format în Piaţa Universităţii. Îl ştiu de când era tânăr şi l-am propus ministru al Tineretului pentru că, din punctul meu de vedere, reprezenta acel suflu nou de care era nevoie. Spre deosebire de alţii care, în timp, m-au dezamăgit, el nu s-a compromis în toţi aceşti ani.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii te-ai intrupat si ai suferit moartea pe cruce, ai tai sunt acum cei ce ne conduc. Tu sti!

Plesu devine din ce in ce mai halucinant

Plesu, venerabil cetatean, nu mai suporta flegma si coaja de samanta si a gasit solutia, INTERZICERE, LEGIFERARE, FORMATIVITATE COERCITIVA. Dumnezeu mi-a lasat libertatea sa pacatuiesc (gresesc) dar Plesu nu este de acord cu El. L-ar corecta putin. Pentru Plesu libertatea TREBUIE sa aiba reguli!!!!! Gretoasa idee...
Vrea sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA, sa INTERZICA... Sa OBLIGE...
Ca nu este crestin Plesu o stiu. Dar ca nu mai are nici decenta... Acesti filosofi tip-bomboana au reusit sa se convinga ca in fond doar COERCITIA formeaza pe om. Doar LEGEA. Dar asta dupa ce au fumat, beut, tras, mancat, umplut... o viata intreaga.
Am eu o vorba a mea: omul cand le are pe toate ( sau aprox. pe toate) nu mai doreste decat sa vorbeasca cu porumbeii. Si daca acestia nu reusesc ii omoara caci doar ei, saracii, sunt de vina, nu?


Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.


Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc). În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă. În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu. În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător. Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice.

Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc? Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere.

Sursa

Secularismul poate infesta Biserica

Papa Benedict al XVI-lea a avertizat astăzi vizavi de secularizarea ce pătrunde în Biserică şi se manifestă prin "cultul euharistic formal şi fără conţinut". Sfântul Părinte a prezidat astăzi celebrarea Corpus Christi în Roma, începută cu Liturghia din Bazilica San Giovanni in Laterano şi continuată cu procesiunea cu Preasfântul Sacramentul până la Bazilica Santa Maria Maggiore.

În predică, Pontiful a ilustrat importanţa credinţei în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, spunându-le miilor de pelerini că credinţa nu trebuie luată de-a gata. "Există astăzi riscul unei secularizării chiar în interiorul Bisericii, ce poate să se manifeste printr-un cult euharistic formal şi gol, în celebrări lipsite de acea participare a inimii ce se exprimă prin veneraţie şi respect faţă de liturgie", a avertizat el. "Este tot mai puternică tentaţia de a reduce rugăciunea la nişte momente superficiale şi grăbite, lăsându-ne purtaţi de activităţile şi grijile pământeşti." Cu toate acestea, Euharistia "este pâinea vieţii veşnice a lumii noi, dată nouă la Sfânta Liturghie pentru ca lumea viitoare să înceapă în noi încă de pe acum". "Prin Euharistie cerurile vin pe pământ, ziua de mâine a lui Dumnezeu coboară în prezent şi este ca şi cum timpul ar fi îmbrăţişat de veşnicia divină", a continuat Episcopul Romei.

Sfântul Părinte şi-a exprimat apoi bucuria pentru că a putut să însoţească Preasfântul Sacrament pe drumul spre Santa Maria Maggiore, invitându-i pe credincioşi să se roage: "Rămâi cu noi, Cristoase, dăruieşte-te nouă şi dă-ne pâinea care ne hrăneşte pentru viaţa veşnică. Eliberează această lume de veninul răului, al violenţei şi al urii care contaminează conştiinţele; fă-o curată prin darul iubirii tale milostive. Şi tu, Marie, care ai fost femeia `euharistică` în toată viaţa ta, ajută-ne să păşim uniţi spre ţinta cerească, hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos, pâinea vieţii veşnice şi leacul nemuririi divine. Amin!"

Sursa

Prioritatea nr. 1 la cultură este legea sponsorizării

Acum ceva luni de zile ii scriam lui Theodor Paleologu pe blogul lui urmatoarele:

" heraasku - artist plastic Says:
Decembrie 25th, 2008 at 7:37 pm

Stima.
Am scris si pe alt blog, al domnului Neamtu, ce cred eu ca trebuie facut urgent. Nu-mi fac sperante dar spun ca sa nu se zica ca nu s-a stiut.
Deci:
” Una dintre cele mai urgente probleme ce se cer rezolvate este crearea unui plan legislativ care sa incurajeze implicarea domeniului privat in domeniul culturii. Cointeresarea implicarii economiei private in cultura este singura solutie impotriva descentralizarii care a nenorocit, si nenoroceste constant si viguros, dezvoltarea culturii actuale. Asistenta statului a creat o clientela “culturala” inimaginabila (domeniile in care aceasta opereaza sunt atotcuprinzatoare). Nimic nu isi poate lua zborul caci o plasa tesuta ochi-cu-ochi impiedica respiratia creatorului. Foarte multi intelectuali, din pacate, s-au lasat agatati de mirajul bratului ocrotitor al Subventiei ignorand adevarul ca o creatie nu poate aparea decat din pasiune. “Pasiunile” lor au fost sustinute viclean de un stat mult prea priceput in ale conditiei umane.
Discutia este larga.
Repet, crearea unui cadru legislativa care sa permita, mai mult, sa TARASCA capitalul privat in cultura.
Aici trebuie lucrat. Si va fi si de luptat. Crunt.”
Apoi am vazut asta:
http://www.cotidianul.ro/cultura_legiferarea_statutului_artistului_si_construirea_de_noi_sali_de_spectacol-67846.html
Cum speranta moare ultima, fiind ultima ispita cum spunea Dietrich Bonhoffer, nu pot decat sa astept. Dar cat? "

Aici

Acum vad articole pe aceasta tema:

1. Theodor Paleologu: Prioritatea nr. 1 la cultură este legea sponsorizării

2. Dezbatere REALITATEA.NET: Fă-i agenda ministrului Culturii, Theodor Paleologu

In sfarsit a venit timpul pentru CULTURA.

Indemn la delatiune si vanatoare de vrajitoare pe blogul dl. Tismaneanu? Sau nu?!

Un articol preluat de dl. Tismaneanu. In glorioasa traditie a rinocerismului ideologic.

" Avem legislatie care condamna antisemitismul si negarea Holocaustului, dar nimeni nu a fost pina acum condamnat pentru aceasta, desi exista publicatii, site-uri si vip-uri extremiste care supureaza de antisemitism."

Aici

Fiţi Euharistie! Fiţi sufletul oraşului! - Îndemn al lui Benedict al XVI-lea la omilia din solemnitatea "Trupul şi Sângele Domnului" (textul omiliei)

S-a celebrat joi în Vatican solemnitatea „Trupul şi Sângele Domnului”, care în Italia şi în alte ţări este transferată pentru duminica următoare, anul acesta pe 14 iunie. Papa Benedict, a celebrat Sfânta Liturghia la altarul din faţa bazilicii Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei începând de la ora 19, urmată apoi de procesiunea euharistică, parcurgând, - potrivit programului - în cântări şi rugăciune pe artera directă Via Merulana, până la bazilica papală "Santa Maria Maggiore" încheiată prin binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament. Procesiunea, desigur, este în curs după intrarea noastră în undă pentru ediţia de seară a emisiunii. Potrivit programului anunţat de oficiul celebrărilor liturgice pontificale, ordinea este următoarea: în faţă păşesc membrii ai diferitelor confrerii şi societăţi, asociaţii euharistice, grupuri parohiale, precum şi cavaleri ai Sfântului Mormânt, călugăriţe, călugări, seminarişti, preoţi, parohi, capelani şi prelaţi ai Sanctităţii Sale, episcopi, arhiepiscopi, cardinali. În urma Preasfântului Sacrament purtat de Papa, păşesc credincioşii din parohii, din asociaţii şi mişcări bisericeşti.

După cântarea de intrare, Papa a introdus Liturghia cu această invitaţie:
• Fraţi şi surori, în această celebrare solemnă să ne bucurăm pentru misterul Euharistiei, Sacrament al Iubirii în care Domnul ne-a lăsat în dar fiinţa sa şi să însoţim pe învingător în cortegiul triumfal pe străzile oraşului nostru. În secvenţa pentru solemnitatea de azi Sfântul Toma de Aquino ne îndeamnă: Qantum potes, tantum aude, trebuie să îndrăzneşti tot ceea ce poţi în a aduce Domnului mărirea cuvenită. De aceea în această zi de sărbătoare, să traversăm cu Cristos în Preasfântul Sacrament străzile şi să folosim, toată splendoarea frumuseţii pentru a exprima măreţia acestui mister. Dar, ca să putem da curs liber şi solemn bucuriei celor răscumpăraţi şi să ţinem vie amintirea Domnului, e nevoie să recunoaştem când am păcătuit împotriva iubirii lui Dumnezeu care vrea să vindece şi să ne transforme inimile”.

Liturghia s-a desfăşurat în forma solemnă cu lecturile biblice prevăzute pentru ciclul anului B.
Un fragment din cartea Exodului c. 24 cu tema: Iată sângele legământului pe care Domnul îl încheie cu voi, căruia i s-a răspuns cu psalmul 115/116: Doamne, tu ne potoleşti setea cu potirul mântuirii. Apoi lectura a doua din Scrisoarea către evrei c. 9 pe tema Sângele lui Cristos va curăţi conştiinţa noastră a fost urmată de cântarea frumoasei secvenţe compuse de Sfântul Toma de Aquino despre amintise pontiful în introducerea Liturghiei, şi în fine Evanghelia după Sfântul Marcu c.14 cu tema:

Omilia Papei.

• „Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu”.
Dragi fraţi şi surori, aceste cuvinte pe care Isus le-a pronunţat la Ultima Cină, a spus Papa la începutul omiliei, sunt repetate de fiecare dată când se reînnoieşte Jertfa euharistică. Le-am ascultat puţin mai înainte în Evanghelia lui Marcu şi răsună cu deosebită putere evocatoare astăzi în solemnitatea Trupului Domnului. Ele ne conduc în mod ideal în Cenacol, ne fac să retrăim climatul spiritual al acelei nopţi când, celebrând Paştele cu ai săi, Domnul a anticipat în taină jertfa care urma să se consume în ziua următoare pe cruce. Instituirea Euharistiei ne apare astfel ca anticipare şi acceptare din partea lui Isus a morţii sale. Scrie în această privinţă Sfântul Efrem Sirul: „În timpul cinei Isus s-a jertfit pe sine; pe cruce El a fost jertfit de către alţii”(Cf Imn despre răstignire, 3.1).

„Acesta este sângele meu”. Este clară aici referinţa la limbajul jertfelor lui Israel. Isus se prezintă pe sine ca jertfa adevărată şi definitivă, în care se realizează ispăşirea păcatelor care, în riturile Vechiului Testament, nu fusese niciodată total înfăptuită. Acestei expresii îi urmează alte două mult mai semnificative. Înainte de toate, Isus Cristos spune că sângele său „este vărsat pentru mulţi” cu o referire lesne de înţeles la cântările Slujitorului, care se găsesc în cartea lui Isaia (Cf c.53). Prin adaosul - „sângele legământului” -, Isus exprimă clar că, „datorită morţii sale, devine în sfârşit eficace legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul „său”.Vechea alianţă fusese încheiată pe Muntele Sinai printr-un rit de jertfă de animale, cum am auzit în prima lectură, şi poporul ales, eliberat din sclavia Egiptului, promisese că va îndeplini toate poruncile date de Domnul (Cf Ex 24,3).

Într-adevăr, Israelul chiar imediat, prin construirea viţelului de aur, s-a arătat incapabil să se menţină fidel pactului divin, pe care din contra l-a încălcat apoi foarte adesea, adaptând inimii sale de piatră Legea care ar fi trebuit să-l înveţe calea vieţii. Domnul însă nu a încetat de a-şi menţine promisiunea şi, prin profeţi, s-a îngrijit să reamintească dimensiunea interioară a legământului, şi a anunţat că avea să scrie unul nou în inimile credincioşilor săi (Cf Ier 31,33) transformându-le cu darul Duhului (Ez 36,25-27). Şi în timpul Ultimei Cine s-a încheiat cu ucenicii această nouă alianţă, confirmând-o nu prin sacrificii de animale cum se întâmplase în trecut, ci prin sângele său, devenit „sângele noului legământ”.

Aceasta este evidenţiat bine în a doua lectură din Scrisoarea către Evrei, unde autorul sacru declară că Isus este „mijlocitorul unei noi alianţe” (9,8). A devenit aceasta datorită sângelui său sau, mai exact, datorită jertfirii sale, care dă deplină valoare vărsării sale de sânge. Pe Cruce, Isus este în acelaşi timp victimă şi preot: victimă demnă de Dumnezeu întrucât fără pată, şi mare preot care se oferă pe sine, sub impulsul Duhului Sfânt, şi mijloceşte pentru întreaga umanitate. Crucea este de aceea mister de iubire şi de mântuire, care ne purifică conştiinţa de „faptele moarte”, adică de păcate, şi ne sfinţeşte sculptând alianţa în inima noastră; Euharistia, reînnoind jertfa Crucii, ne face capabili să trăim în mod fidel comuniunea cu Dumnezeu.

Dragi fraţi şi surori - pe care vă salut pe toţi cu afecţiune, începând cu cardinalul vicar şi ceilalţi cardinali şi episcop prezenţi - precum poporul ales reunit în adunarea de la Muntele Sinai, şi noi seara aceasta vrem să-i reafirmăm fidelitatea noastră Domnului. În urmă cu câteva zile, deschizând reuniunea diecezană anuală de studiu am amintit importanţa faptului de a rămâne, ca Biserică, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în rugăciune şi scrutând Scripturile, în special prin practica lectio divina. Ştiu că multe iniţiative au fost promovate în acest sens în parohii, în seminarii, în comunităţile călugăreşti, în cadrul confreriilor, al asociaţiilor şi mişcărilor apostolice ce îmbogăţesc comunitatea noastră diecezană.

Membrilor acestor multiple organisme bisericeşti le adresez salutul meu fratern. Prezenţa voastră numeroasă la această celebrare, dragi prieteni, pune în lumină comunitatea noastră caracterizată de o pluralitate de culturi şi de experienţe diferite, pe care Dumnezeu o plăsmuieşte ca popor „al său”, ca unicul Trup al lui Cristos, graţie participării noastre sincere la dubla masă a Cuvântului şi a Euharistiei. Nutriţi cu Cristos, noi, ucenicii săi, primim misiunea de a fi „sufletul” acestui oraş al nostru (Cf Scrisoarea către Diognet, 6; ed. Funk, I, p. 400; v. şi LG, 38) ferment de reînnoire, pâine „frântă” pentru toţi, mai ales pentru cei care se află în necazuri, în situaţii de sărăcie şi de suferinţă fizică şi spirituală. Să devenim martori ai iubirii sale.

Mă adresez în chip special vouă, dragi preoţi, pe care Cristos v-a ales pentru ca împreună cu El să puteţi trăi viaţa voastră ca jertfă de laudă pentru mântuirea lumii. Numai din uniunea cu Isus puteţi trage rodnicie spirituală care este generatoare de speranţă în slujirea voastră pastorală. Aminteşte Sfântul Leon cel Mare că „participarea noastră la trupul şi sângele lui Cristos nu tinde la nimic altceva decât să devenim ceea ce primim” (Sermo 12, De passione, 3,7, PL 54).
Dacă aceasta este adevărat pentru orice creştin, este cu atât mai mult pentru noi preoţii. A fi Euharistie! Tocmai aceasta să fie dorinţa noastră constantă şi angajarea ca oferirea trupului şi sângelui Domnului pe care o facem pe altar, să fie însoţită de sacrificiul existenţei noastre. În fiecare zi, tragem din Trupul şi Sângele Domnului acea iubire liberă şi curată care ne face demni slujitori ai lui Cristos şi martori ai bucuriei sale. Este ceea ce credincioşii aşteaptă de la preot: adică exemplul unei autentice devoţiuni faţă de Euharistie; le place să-l vadă petrecând lungi pauze de tăcere şi de adoraţie înaintea lui Isus cum făcea Sfântul Paroh de Ars, pe care îl vom aminti în mod special în timpul de acum aproape al Anului Preoţiei.
Sfântului Ioan Maria Vianney îi plăcea să le spună enoriaşilor săi: „Veniţi la împărtăşanie…E adevărat că nu sunteţi vrednici de aceasta, dar aveţi nevoie de ea” (Bernard Nodet, Le curé d’Ars. Sa pensée - Son coeur, éd. Xavier Mappus, Paris 1995, p. 119).

În conştiinţa de a nu fi apţi din cauza păcatelor, dar că avem nevoie să ne hrănim din iubirea pe care Domnul ne-o oferă în sacramentul euharistic, să reînnoim seara aceasta credinţa noastră în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Nu trebuie dat ca scontată această credinţă! Există astăzi riscul unei secularizării difuze chiar în interiorul Bisericii, ce poate să se traducă într-un cult euharistic formal şi gol, în celebrări lipsite de acea participare a inimii ce se exprimă în veneraţie şi respect faţă de liturgie.

Mereu este puternică ispita de a reduce rugăciunea la momente superficiale şi grăbite, lăsându-se copleşiţi de activităţi şi de preocupări pământeşti. Când peste puţin timp vom repeta Tatăl nostru, rugăciunea prin excelenţă, vom spune: „Pâinea noastră cea de toate zilele”, gândindu-ne, evident la pâinea de fiecare zi. Această cerere însă conţine ceva mai profund. Termenul grec „epioúsios” pe care îl traducem cu „zilnic, de toate zilele” ar putea face aluzie şi la pâinea „supra-substanţială”, la pâinea „lumii care va veni”. Unii Părinţi ai bisericii au văzut aici o referinţă la Euharistie, pâinea vieţii veşnice care ne este dată în Sfânta Liturghie, pentru ca încă de acum lumea viitoare să înceapă în noi. Prin Euharistie deci cerul vine pe pământ, ziua de mâine a lui Dumnezeu coboară în prezent şi timpul este îmbrăţişat în veşnicia divină.

Dragi fraţi şi surori, ca în fiecare an, la terminarea Sfintei Liturghii, se va desfăşura tradiţionala procesiune euharistică şi vom înălţa, prin rugăciuni şi cântece, o implorare corală către Domnul prezent în hostia consacrată. Îi vom spune în numele întregului oraş: „Rămâi cu noi Isuse, dăruieşte-te nouă şi dă-ne pâinea care ne hrăneşte pentru viaţa veşnică! Eliberează lumea aceasta de veninul răului, al violenţei şi al urii care poluează conştiinţele, fă-o curată prin darul iubirii tale milostive. Şi tu, Marie, care ai fost femeia „euharistică” în toată viaţa ta, ajută-ne să păşim uniţi spre ţinta cerească, hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos, pâinea de viaţă veşnică şi leacul nemuririi divine. Amin!

Şi mai departe, să ne alăturăm procesiunii cu Preasfântul Sacrament cântând: "Tantum ergo Sacramentum...".

AICI

Europarlamentare 2009

Imaginea europarlamentarelor

Filme asiatice despre scoala, educatie, spiritualitate

Death Bell
Trilogia Yeogo goedam: Whispering Corridors, Memento Mori, Wishing Stairs

Filme despre scoala, despre mita, despre onoare, despre dragoste si despre conditia umana. Horror sunt doar fiindca asta este o calitate a sistemului educational modern. Mult mai horror sunt discutiile mele cu invatatoarea fiului meu, cu directoarea scolii sau cu inspectorii scolari.
Merita vazute pentru a incerca sa cunoastem, si prin ochii unor artisti, ce se intampla in sufletul copiilor.

Un consilier al Presidentiei atrage atentia. RAZBOI???

Acestea sunt cele trei mari amenintari la adresa Romaniei, in viziunea consilierului pentru probleme de securitate al presedintelui, Iulian Fota * Prezent la "Intalnirile ZIUA", el a aratat prioritatile si riscurile in domeniile securitatii si stabilitatii interne si internationale * Consilierul presedintelui Basescu considera ca spionajul din zona statelor aflate in afara NATO si UE influenteaza viata politica, economica si militara a tarii * Spionajul si subversiunea politica, cu actiuni de manipulare, dezinformare si diversiune, afecteaza traiul de zi cu zi al populatiei * Riscul numarul doi este "acea pandemie de care ne temem" * Al treilea risc este un razboi, inclusiv cibernetic, in perioada de vacanta * "Dupa chestiunea fierbinte cu Georgia, nici o tara serioasa din Europa Centrala nu neglijeaza acest aspect", avertizeaza Fota * In ceea ce priveste politicul, consilierul de securitate considera ca "din toata aceasta inclestare unii or sa joace aceeasi carte cu adversarii nostri ca stat" * "Cel mai mare pericol este pana la urma banul, tradarea", a conchis Fota

Domnule Iulian Fota, din punctul dvs de vedere, care sunt prioritatile de securitate ale Romaniei?In momentul actual ne aflam in fata unui bilant de 20 de ani ca tara. Se implinesc 20 de ani de la Revolutie. Acest moment practic va fi marcat de toate statele din Europa centrala si de Est. Cele mai mari realizari ale Romaniei in ultimii 20 de ani sunt integrarea in NATO si UE. Trebuie sa privim acest lucru din perspectiva interna si externa. In momentul de fata Romania nu si-a lamurit relatia cu Occidentul, insemnand Europa de Vest si Statele Unite ale Americii. Vizavi de aceasta relatie, Romania are doua abordari care nu sunt intotdeauna complementare. Exista o abordare foarte pro-europeana care vine si spune ca am revenit de unde plecasem inaintea venirii rusilor, un curs in care Romania a intrat cu forta. Prin integrare in NATO si UE am revenit inspre Occident, locul de unde am apartinut mereu. Totodata mai exista o abordare care priveste Europa cu retinere si neincredere. Mereu sunt aduse in discutie costurile acestor proiecte fara a fi observate si beneficiile. Un astfel de exemplu este si cat a costat misiunea din Irak. As dori sa va spun, conform unui raport economic, ca in Romania, incepand din 2002, au intrat in jur de 60 de miliarde de euro sub forma investitiilor straine. Este adevarat si extrem de regretabil si trist ca au avut loc pierderi de vieti omenesti in teatrele de operatiuni. Dar pe sacrificiul lor s-au putut construi relatii privilegiate cu SUA sau alti aliati din NATO. Soldatii nostri au murit alaturi de ai lor. Cu Axa Wahington - Londra - Bucuresti, ce s-a intamplat ? Axa a functionat foarte bine, dovada fiind relatia foarte buna cu Statele Unite. Totusi avem in continuare relatii occidentale neexploatate pana la capat. Potentialul relatiilor cu SUA, Marea Britanie, Franta, Germania este inca sub ceea ce ar putea ajunge. La intalnirile internationale comune, acele gesturi de apropiere dintre Hilary Clinton si Cristian Diaconescu as putea spune ca semne sunt de deschidere. Aceeasi politica poate fi observata si la Franta, prin revenirea acestei tari in structurile NATO. Acest lucru exprima o dorinta de apropiere si o strangere a relatiilor. La fel putem vorbi si de vizita recenta a lui Obama in Germania. Se pare ca intreaga Europa se orienteaza dupa aceasta axa a carei capat este SUA. Din punct de vederea strategic relatia cu SUA a fost si este in continuare corecta. Este vorba pur si simplu de promisiuni si de respectarea lor. Noi trebuie sa fim buni europeni dar si buni euro-atlanticisti. Astazi nu mai exista diferente de opinie intre Europa si SUA. Haideti sa trecem de la Irak la Afganistan, acolo cum stau lucrurile? Asa cum a afirmat si presedintele Traian Basescu in cadrul interventiilor din ultima vreme, daca Irakul a fost o chestiune care a tinut de o anumita coalitie sI de o anumita relatie speciala Romaniei cu SUA, Afganistan este una care tine clar de credibilitatea Aliantei Nord Atlantice. Cand vine vorba de Afganistan, orice discutie trebuie sa o purtam in format aliat. Noi ca tara NATO indragostita de articolul 5 avem tot interesul ca NATO sa fie o organizatie credibila si sa fie capabila sa faca tot ce isi propune. Crebilitatea NATO este la ora actuala mai importanta pentru statele mici decat pentru cele mari. Statele mari au resurse. Spre exemplu SUA, daca NATO si-ar pierde resursele, acest lucru ar fi doar un inconvenient si nu o problema majora. In schimb daca NATO ar avea problema de credibilitate acesta s-ar rasfrange negativ asupra Romaniei. Totodata, as dori sa va spun ca SUA sunt receptive la temerile Europei centrale sI de est dupa episodul Georgia. In esenta credibilitatea NATO inseamna doua lucruri: articolul 5 care cuprinde convingerea de riposta a Aliantei in cazul in care unul din statele membre e atacat iar al doilea element de credibilitate este indeplinirea unor misiuni gen Afganistan deoarece NATO trebuie sa joace un rol de furnizor de securitate internationala. Daca NATO nu va face chestia asta, relevanta NATO in plan international va scadea. Ce relatie avem pe cealalta axa, Chisinau - Kiev - Moscova, desi ar fi mai degraba un zig-zag, si zona Marii Negre? Situatia de la Marea Neagra este mai complicata decat acum un an. Mai multe state din acesta zona trec prin mai multe framantari iar mai multe procese politice sunt incerte. Avem Georgia, unde exista un proces politic intern agitat, Ucraina are un climat politic instabil, la fel sI Republica Moldova. Toate aceste trei tari au procese politice pe fond de criza economica. Occidentul are astfel de rezolvat mai multe probleme, pe de o parte conflicte inghetate care raman netransate si tind sa se complice iar pe de alta parte situatiile politice interne. Este nevoie de realizarea unui compromis in aceasta zona de est a continentului. Trebuiesc salvate procesele de democratizarea si pastrarea neutralitatii acestor zone. Este vorba si de instalarea noii administratii de la Washington, care incepe sa transmita semnale spre aceasta zona. In ce priveste Moldova, Chisinaul ne acuza in continuare ca am fi in spatele evenimentelor politice de acolo, in ciuda evidentelor contrare. Noi trebuie sa fim foarte fermi pentru ce dorim sa se intample in spatiul acestei zone. Problema e pusa la fel si pentru Moldova si pentru Ucraina. Din punctul nostru de vedere al unui stat membru NATO si UE, noi trebuie sa ne hotaram ce vrem in zona asta si sa discutam in acelasi timp cu aliatii nostrii care dintre ei poseda instrumente mai bune pentru aborda aceasta problema. Cand vine vorba de Moldova avem interese sporite pentru ca acolo traiesc cetateni romani care spera sa duca o viata buna. In Moldova sunt interese nationale clare. Acelasi lucru il putem spune si despre comunitatea romaneasca din Ucraina. Se poate considera recunoasterea cetateniei romane drept o chestiune de siguranta nationala, de aparare a drepturilor congenerilor nostri? La nivel european nu cred ca exista o opinie unitara vizavi de acest demers. Am vazut in ultimele saptamani raportari diferite din partea unor state legate de acest demers. Chestiunea este una de natura politica. Depinde cum ne promovam acest interes, cum il explicam si cum reusim sa coagulam statele membre UE, NATO, poate sI din alte parti, sa sustina acesta abordare. Romania are nevoie de o agenda politica care sa intruneasca o mare majoritate internationala in sprijinul sau. Din nefericire, intodeauna exista un risc de politizare a problemelor de interes national. Este o evidenta faptul ca relatia Romaniei cu Moldova si Rusia - desi poate ar trebui sa inversam subiectii - a devenit subiect de atac la adresa presedintelui, cu potential de accentuare spre momentul alegerilor din toamna. Daca Romania are de exemplu o problema cu o alta tara membra NATO si UE si tensiunile ating un anumit punct si noi stim ca avem dreptate ca tara alti candidati politici se plaseaza pe partea oponentului nostru national doar pentru a nu fi in pericol sa piarda punct electoral. Deci pana la ce limite impingem luptele politice interne dintre noi atunci cand vine vorba despre relatiile noaste externe si de interesul national? Pentru ca aspectul trebuie lamurit. Eu nu cred ca, de exemplu, daca presedintele Basescu a contribuit mult la relatia cu SUA trebuie atacata relatia doar pentru a lovi in presedinte. E valabil sI pentru alte state. Sa revenim la Basarabia, la Transnistria. In ce masura acest emisar al UE, Kalman Miszei, reprezinta si interesele Romaniei? Pentru ca el se afla chiar acum la aceeasi masa cu Smirnov. Deci Transnistria e considerata deja o entitate de drept iar Romania nu poate avea nimic de spus pentru ca, chipurile, ar fi reprezentata de acest Miszei. El este un oficial european. Evident, trebuie sa facem un bilant. Cred ca dupa 20 de ani ar trebui sa ne uitam la mai multe lucruri cand vine vorba de zona de est a continentului. Trebuie sa vedem in ce a mers bine in acesti 20 de ani, unde am progresat si ce n-a mers bine si unde am regresat. Dar daca noi constatam, ca stat membru UE, ca acest emisar nu isi face datoria, ba chiar dimpotriva, are o agenda proprie, de ce nu il contestam oficial? Nu cunosc detaliile misiunii lui acolo si a rapoartelor pe care el le face catre Bruxelles. Stiu ca e un oficial trimis in misiune oficiala acolo, iar toata chestiunea asta poate fi discutata in formatele pe care UE le are si din care si Romania face parte. Cred ca noi, cand a fost o problema de ridicat sau o chestiune de discutat, nu am avut timiditati sa temeri in a o discuta. Aduceti-va aminte ca ne-am exprimat punctul de vedere destul de transant pe anumite chestiuni. Cel mai bun exemplu este atitudinea noastra fata de Kosovo. Romania a considerat ca e o greseala sa oferi independenta Kosovo in aceste conditii, ca se putea gasi o alta cale, iar noi am adoptat o atitudine clara care este azi cunoscuta. Nu suntem nici stigmatizati nici marginalizati. Noi ca modalitate de a gandi politica externa va trebui sa acceptam acest model al cercurilor concentrice. Nimeni nu renunta la interesele nationale pentru integrarea europeana, nici statele mai vechi nici statele mai noi. La noi mai exista sI temeri ca ne pierdem identitatea. Situatia romanilor din Bulgaria, Serbia, Ucraina sau Ungaria reprezinta un interes de siguranta nationala? Siguranta nationala sau securitatea nationala ar insemna ceva ce ne afecteaza foarte grav. De principiu, orice stat civilizat se ingrijeste de cetatenii sai sau congeneri, indiferent unde se afla. Din punctul asta de vedere nu trebuie sa se supere nimeni pentru ca Romania se ingrijeste singura de cetatenii sai, lucru pe care, de altfel, il fac foarte multe state. Trebuie folosite si mecanismele obisnuite pe care le are legislatia europeana si toate normele Consiliului Europei le incurajeaza si le permit. Eu nu cred ca reprezinta un pericol pentru o tara vecina faptul ca etnicii romani vor sa mearga la biserica lor sau vor sa isi foloseasca limba, asa cum este perceput uneori acest lucru. Moldova insa ne-a pus vize incalcand si acordul cu UE si incalcand si acordurile bilaterale. Stiti cine pierde cel mai mult din acest joc? Republica Moldova. De 30 de zile nu am mai auzit nici un sunet al statului roman. Ce face statul roman acum? Cand vine vorba de relatiile cu Republica Moldova cred ca reactia noastra de pana acum trebuie sa fie acceasi sI de acum inainte: a nu raspunde tuturor acestor provocari pe care ei s-ar putea sa le faca si de acum inainte. In relatiile interne sunt doua zone. O zona importanta nu e cea a retoricii, a agresiunii verbale, zona cea importanta este cea a atitudinii. Cred ca ce a facut Romania pana in acest moment a facut foarte bine: s-a asigurat de solidaritate celorlalte state europene si aici avem declaratia presedintelui Parlamentului European in favoarea Romaniei si, chiar inainte de asta, ne-am asigurat ca se intelege corect situatia din Moldova. Unele state nu sunt chiar atat de preocupate de ce se intampla in Moldova dar cand lucrurile au inceput sa evolueze deja mai multe state europene au trebuit sa fie informate cu privire la Republica Moldova. Orice stat are o politica de prioritati si nu peste tot Moldova este o prioritate asa cum este pentru noi. Subliniez: cred ca am procedat bine neintrand in acest joc al acuzatiilor. Tot ce trebuie sa tinem cont este ca noi suntem o tara membra a NATO si a UE, puternica. Intotdeauna un om puternic trebuie sa fie generos si sa-l ajute pe cel mai slab, nu sa-l pedepseasca. Vreau sa va spun ca politic, ca si credibilitate, Republica Moldova a pierdut in relatia cu Bruxelles-ul pentru ca e vorba de un angajament pe care Moldova nu l-a respectat in relatia cu Romania. Dar poate ca Romania trebuia sa rezolve problema vizelor in Comisia Europeana. Este vorba de un act al unui stat care incalca un acord al UE. Din cate stiu, aceasta problema s-a discutat in format european. Politica externa este o problema de inteligenta si nu de muschi. Toate piesele din politica externa sunt pe masa. In ziua de azi politica externa este foarte transparenta. Uitati-va de exemplu la negocierile americano-ruse. Se negociaza la Geneva si nu prea stim ce, dar in momentul in care vor ajunge la o intelegere, aceea va fi facuta publica. Deci cand vine vorba de politica externa astazi ceea ce conteaza este sa fii mai inteligent decat ceilalti si sa folosesti piesele pe tabla cum trebuie. Ori la nivelul asta cred ca o atitudine prea violenta nu ar aduce nimic bun. Sunteti consilierul presedintelui pe probleme de securitate nationala, coordonati comunitatea nationala de informatii. Comunitatea asta de informatii tot in 30 de scaune si calculatoare sta? Nu. E din ce in ce mai bine. Poate ca zona asta ar fi ceva mai supusa regulilor si secretului poate ca intr-un fel asa se explica de ce la noi inca multa lume nu realizeaza cat de mare a fost acest pas in a constitui aceasta comunitate de informatii. Nu trebuie uitat ca in Romania, ca sa poata fi gestionata si administrata de comunisti, totul s-a bazat pe divizare si pe fragmentare. Deci formula "divide et impera" cand vine vorba de regimul comunist a functionat in Romania la parametri maximi. Mai exista batalia pe sub masa dintre servicii? Nu cred ca in zona asta va disparea vreodata un anumit joc pentru ca niciodata intr-o tara orientala chestiunea nu a disparut. Aduceti-va aminte ca dupa 11 septembrie, in SUA, una dintre propunerile vehiculate era sa puna FBI si CIA pe acelasi culoar de o parte si de alta ca sa ii oblige sa comunice. Exista insa progrese extrem de mari in cooperarea dintre servicii pentru ca oamenii care sunt in aceste servicii sunt compatibili si se inteleg foarte bine intre ei. Directorul SRI lansa la un moment dat ideea reunificarii SIE si SRI. Ideile trebuie discutate si trebuie vazute aspectele si argumentele ca pana la urma cei care lanseaza aceste idei trebuie sa le explice si sa le argumenteze. Intotdeauna va exista o intreaga dezbatere cand vine vorba de securitate nationala. Eu mai degraba vad probleme in momentul asta in zona securitatii nationale nu intre servicii ci in ce priveste problemele de corelare intre institutiile de forta si cele civile. Am discutat in aceste zile de posibilitatea extinderii gripei porcine. O zona in care Occidentul s-a miscat foarte bine si unde Romania a ramas in urma este zona integrarii institutiilor de forta - Ministerul Apararii, Servicii Interne, cu institutiile civile, pentru ca sunt multe scenarii in care putem imagina o catastrofa naturala sau o problema de securitate nationala unde trebuie sa se gestioneze in comun institutiile acestea cu cele civile. Cand vine vorba de acest cuplaj, care in SUA se numeste Homeland Security, cred ca aici avem probleme serioase de arhitectura institutionala. Avem nevoie de mai multe exercitii in comun si de a lamuri clar cine si ce gestioneaza si de ce raspunde pentru ca sunt diferite institutii care concura in acest joc - prefectura, primarie, institutiile mari. Eu stiu ca subiectul savuros pentru presa este concurenta intre servicii. Suntem intr-o situatie mult mai buna decat acum cativa ani si putem sa privim comparativ. Neadoptarea pachetului de legi privind securitatea creaza probleme? Da. Creaza probleme pentru ca suntem pe o lege care e din 1991 si care nu mai corespunde nici in spirit nici in prevederi cu ceea ce avem azi ca si activitate institutionala, obligatii internationale, obligatii nationale. Trebuie sa intelegem un lucru. Profesionistul isi face treaba bine daca are un statut clar definit si stie ce il asteapta daca face o fapta buna. Care sunt riscurile, amenintarile care planeaza asupra Romaniei la aceasta ora? Cred ca spionajul pana la urma ramane cea mai mare amenintare la adresa securitatii nationale dincolo de zona catastrofelor naturale. Suntem tara membra a NATO si a UE. Asta inseamna acces la informatiile acestor doua organizatii, vot, opinie, atitudine in aceste doua organizatii. Deci este evident ca din punct de vedere al unor entitati neoccidentale noi suntem atractivi ca tinta si ca obiectiv pe cele doua coordonate: accesul la informatii sau atitudinea noastra din NATO si UE care ne poate fi influentata prin mijloace ilegale, neortodoxe, inclusiv sau mai ales la nivel politic. Spionajul la care faceti referire implica si structurile de stat? Spionajul implica tot ce scrie la carte ca implica spionajul. Poate ca spionajul inseamna o zona ceva mai ingusta. Trebuia sa spun ca zona de intelligence, cu tot ce inseamna ea, propaganda, influenta, actiuni acoperite. Deocamdata exista asa numitul model al cercurilor concentrice. Cand va uitati care sunt principalele tinte la adresa unor actiuni negative o sa vedeti ca prima tinta o reprezinta intotdeauna liderii. Nivelul doi este infrastructura critica a unei tari, nivelul trei este populatia si ultimul nivel sunt trupele militare. Deci cand vrei sa exerciti o influenta asupra unei tari sau vrei sa influentezi intr-o anumita directie, actionezi asupra liderului. Ce inseamna liderul? - nu inseamna numai o actiune negativa, el poate sa insemne si un proces de negociere, de influentare. Asta poate fi o modalitate dar pot fi si alte modalitati care pot presupune acte murdare, manipulari, dezinformari, diversiuni, subversiuni. Aceasta ar fi numarul 1. Numarul 2? Acum pentru toate serviciile de informatii prima lor grija este protejarea factorilor de decizie. Ulterior, infrastructura critica, iar UE acorda acum o foarte mare importanta infrastructurii critice pentru ca logica care este: care-i criza securitatii nationale, ca cetateanul sa aiba o viata cat mai buna? Asta inseamna de la calitatea apei la protectia la incendii si cutremure. Deci dupa toata zona aceasta de intelligence, inclusiv spionajul si subversiunea politica, as include ca a doua mare categorie ceea ce ar intra in in zonele de risc - pentru ca mai devreme sau mai tarziu se va produce - acea pandemie de care ne temem. Apreciati ca se apropie rapid si de Romania? Ne asteptam la orice. Este vorba si de o anumita ciclicitate. In cazul gripei porcine, alarma este serioasa, dar nu s-a produs inca ceea ce ne temeam, pandemia accentuata. Insa lumea in Occident spune ca tot va veni. Este un element extrem de important si noi trebuie sa avem garantia ca o putem stapano, iar aici de obicei se face o lista cu posibile evenimente catastofale. Aceste catastofe naturale in momentul asta sunt cele care ne pot afecta. Numarul 3, mai e un element pe care trebuie sa il urmarim atent dar asta depinde de ce se va intampla in aceasta zona. Dupa chestiunea fierbinte cu Georgia, nici o tara serioasa din Europa centrala nu neglijeaza acest aspect. Vorbiti de un posibil razboi in zona? Deci o posibila incursiune militara a cuiva prin surprindere, pe timp de vacanta, precedata inclusiv de un atac cibernetic sau de alta natura. In urma cu un an sau doi, persoane de rang inalt declarau ca Romania nu face obiectul unui risc militar pe termen mediu si lung. Spuneti ca s-a schimbat situatia pe fondul tensiunilor recente? Cand alcatuiesti scenarii trebuie sa te uiti si la cazuistica. Atunci cand s-a produs chestiunea din Georgia a fost o problema militara. La inceput aceasta problema privea mai putin Romania dar treptat acesta chestiune a fost trecuta mai sus pe lista amenintarilor. Exista o serie de elemente precum distanta de 1.000 de kilometri pana in acea zona, sau faptul ca suntem membri NATO si UE. Sa intelegem ca riscurile asimetrice sunt pe acelasi nivel cu un posibil conflict deschis? Vreau sa va spun ca agenda de securitate nationala se complica un pic din prisma acestor incertitudini politice din zona de est a continentului si ne trezim ca inevitabil aceste riscuri au degenerat in conflicte. Trebuiesc scoase din zona politicii anumite institutii, anumite preocupari legate de zona de securitate nationala. Acestea trebuiesc gestionate de profesionisti fara a exista riscul ca acestea sa fie politizate. Ma tem ca din toata aceasta inclestare politica unii sa joace aceeasi carte cu adversarii nostri ca stat. Cel mai mare pericol este pana la urma banul. Tradarea. Banul. Cumpararea oamenilor? Da, suntem o tara saraca in care oamenii vor sa traiasca bine in care sentimentul de onoare a cam esuat iar educatia patriotica la fel. Ca tot vorbeam mai devreme, va dau exemplu de politizare, cand noi incheiem cea mai importanta misiune militara a armatei romane in strainatate unii politicieni incearca sa profite de acest moment. Nu vorbim aici de seful statului care trebuie sa marcheze acest eveniment. Din pacate relatia cu Occidentul, aderarea la NATO si UE au fost construite pe timpul a trei administratii diferite cu viziuni diferite. Suntem destule probleme de ordin economic, social, cultural care pot fi dezbatute politic. De ce trebuie sa aducem in discutie si zona de securitate? Sa privim la exemplul Statelor Uniute. Atat Obama, cat si McCain s-au inteles la inceput de campanie sa nu introduca in campanie anumite chestiuni. Daca vorbim de posibile conflicte, avem recenta situatie de la Chisina. Acesta a survenit pe fondul vacantei de Paste in Europa Occidentala iar alegerile anticpate urmeaza sa se deruleze tot in vacanta, in luna august. Trebuie sa fim atenti? Este adevarat, poate perioada de vacanta si concedii este cea mai propice pentru ca cineva sa ne faca probleme. Daca ai un adversar, trebuie sa te gandesti ca el va incerca sa te surprinda si sa atace cand crede ca esti cel mai putin atent. Lectiile din Georgia cred ca au fost corect invatate chiar si in Occident pentru ca i-am vazut totusi foarte preocupati in mai multe studii si analize publice, asa ca imi pot inchipui invatamintele trase la nivel guvernamental. Care a fost interesul pentru care cazul Floricel Achim a fost dat publicitatii? O sa va dezamagesc si pe voi asa cum am dezamagit de fiecare data si pe colegii vostri. E o chestiune care imi dau seama cat de neplacuta e din punctul de vedere al presei. Aceasta chestiune de a nu avea informatii e sensibila, dar cred ca presa trebuie sa inteleaga ca nu poate functiona o tara ca tara serioasa daca informatiile din zonele sensibile nu raman acolo intre cei cativa. Daca nu as fi functionar inalt al statului v-as spune o parere personala. Presa poate nu isi da seama cat de importanta si de influenta este in Romania. Dar cand vine vorba de politica de securitate nationala, este o zona in care si daca cineva din presa intra accidental in posesia unor informatii sau o geanta se duce frumos si o preda. La ultimele doua sedinte CSAT au fost luate doua hotarari importante privind inzestrarea armatei si programele strategice. Eu personal sunt foarte multumit de ultimele sedinte CSAT pentru ca s-a intamplat ceea ce trebuie. CSAT-ul inseamna cel mai important for de decizie cand vine vorba de securitatea nationala a Romaniei. Deci prima datorie a oricarui membru al CSAT este sa fie constient de semnificatie si responsabil de decizie. Din acest punct de vedere aici nu sunt dubii. Sunt convins ca toti realizam in cadrul acestui organism cat de important este ceea ce facem acolo. Daca vreau sa spun ceva opiniei publice din postura mea de consilier pe probleme de securitate nationala este ca suntem foarte constienti de misiune si de respoinsabilitate. Pana in acest moment eu nu am vazut elemente politice in interior. Mi se pare insa ciudat ca dupa sedintele CSAT eu inteleg lipsa informatiilor pentru ca asta este legea. Dar mi se pare prea mult sa inventezi si sa pui pe seama sedintelor CSAT lucruri care nu s-au intamplat si nu au avut loc. Nu mi se pare normal ca daca nu stii ce s-a discutat in sedinta CSAT sa inventezi. Eu ma uit dupa sedintele CSAT la ce s-a intamplat si nu imi vine sa cred. Instrumentul informarii este important. nu trebuie folosit iresponsabil pentru a baga in capul oamenilor tot felul de ineptii. Am vazut de exemplu spunandu-se pe posturile de televiziune ca membrii Guvernului nu au participat la sedinta CSAT, desi au trecut prin fata grupului de jurnalisti la iesire. Securitatea nationala nu se poate face fara incredere. Daca oamenii astia sunt legitim alesi acolo, cred ca, de la un punct, daca nu sunt informatii, ramane sa stabilesti daca ai incredere sau nu in ei. Stim ca sunt tensiuni foarte mari in structurile acestea. Asta e alta discutie. Cu mana pe inima spun ca am fost la trei sedinte CSAT si fiecare a mers foarte bine. Nu exista astfel de tensiuni pentru ca dincolo de lupta politica oamenii sunt foarte responsabili de ceea ce fac si toti realizeaza ca pana la urma e vorba de tara asta. Noi stim ca tara ce inseamna sa se stranga Consiliul de Coroana si sa afle cu surprindere ca armata nu are avioane - vestita discutie cand Iorga afla cat costa un avion -ce inseamna ultimatumul, cat rezistam si daca rezistam. Cred ca avem experiente istorice negative triste ca sa ne fie de exemplu a nu le mai repeta. As vrea sa mai precizez ca sporurile sunt supendate temporar de la plata pentru ca din punct de vedere financiar lucrurile nu sunt tocmai roze. Ce se intampla cu sporurile pentru cadrele militare? Oamenii din Armata au ridicat niste chestiuni care sunt firesti, legitime si trebuie discutate mai ales ca dupa o viata intreaga de munca sunt oameni care si-au facut treaba, dar nu e vina lor ca situatia administrativa si economica nu ii favorizeaza. Am incercat sa le spun ca nu e rea vointa sau rea credinta. Faptul ca niste sporuri temporar nu au fost platite nu e prima data. Cred insa ca economia Romaniei nu e atat de serios afectata ca alte economii pentru ca bancile noastre nu au cazut si asta a fost un mare castig pentru noi. Majoritatea occidentalilor au pierdut bani pe bursa si pe fondurile de pensii care la noi abia se dezvolta. Ne vom reveni s vom trata sI problema sporurilor. O ultima intrebare: cine castiga licitatia pentru avioane? Eu as formula altfel. Isi poate permite Romania sa ramana fara avioane la pretentiile noastre de membru serios al NATO ? Bine. Atunci spuneti-ne - armele de la Ciorogarla cand le gasiti? Sa le gasim? Le-am pierdut noi?

A consemnat Victor RONCEA AICI

In Cotidianul, un articol care, vrea el, sa faca dreptate. Dar face doar sa limpezeasca o pozitie. A Principelui Radu.

Karl Friedrich de Hohenzollern, moştenitorul Casei princiare din care provine Casa Regală a României, vorbeşte, într-un interviu acordat ziarului Cotidianul, despre ambiţiile nobiliare şi politice ale lui Radu Duda şi despre tradiţiile Casei de Hohenzollern într-o Germanie republicană.

10 Iun 2009 Karl Friedrich, Principe Mostenitor al Casei de Hohenzollern, la intrarea in resedinta familiei

Alteţa voastră, sunteţi viitorul şef al Casei de Hohenzollern. Familia regală din România, ai cărei strămoşi provin din Casa de Hohenzollern, a anulat în ambele războaie mondiale alianţa militară cu Germania, ţara ei de origine. Care este percepţia asupra celor două evenimente în Casa de Hohenzollern?

Este greu să judecăm astăzi faptele de atunci, eu însumi nu cunosc aceste evenimente decât din cărţile de istorie. Cu siguranţă a existat la vremea respectivă o tensiune extraordinară între datoria faţă de Germania, unde îşi aveau rădăcinile, şi datoria faţă de Casa Regală a României şi faţă de guvernarea României. Dacă vorbim de loialitate, care trebuia manifestată faţă de ambele părţi, faţă de România şi faţă de Germania, cu certitudine a fost un conflict puternic de conştiinţă.Ştim că deciziile de atunci au fost luate din perspectiva suveranităţii Casei Regale a României şi a unei conduceri româneşti. Chiar dacă n-au fost în regulă, noi am acceptat aceste decizii.

Cât de strânse sunt relaţiile de familie între Casa de Hohenzollern şi Casa Regală a României?

Ne întâlnim foarte rar. Ultima dată ne-am văzut în 2001, la cea de-a 80-a aniversare a Regelui Mihai I, la o petrecere în Anglia. Vedeţi, locuim departe unii de alţii şi nici nu avem timpul necesar să întreţinem legăturile. Şi nici nu a existat vreodată aşa o scânteiere deosebită între familiile noastre.

Radu Duda, ginerele Regelui Mihai, a primit titlul de Principe de Hohenzollern-Veringen chiar de la tatăl Alteţei voastre, la începutul anului 1999. În vara lui 2004, Radu Duda a fost propus candidat de un partid din România pentru demnitatea de parlamentar. La scurt timp, în presa română au apărut informaţii potrivit cărora l-aţi fi criticat pe Radu Duda pentru că foloseşte fără aprobare titlul de Hohenzollern. Este adevărată informaţia?

Da, este adevărat, l-am criticat pe Radu Duda - şi îmi menţin declaraţiile de atunci şi astăzi - că poartă ilegal acest titlu. Acest titlu nu îi poate fi conferit. Cu aceasta îl critic şi pe tatăl meu, un lucru pe care nu-l fac cu plăcere. Casa de Hohenzollern nu mai are căderea să acorde titluri nobiliare în actualul stat democratic german. În prezent pot fi acordate titlurile de doctor sau de profesor, iar aceasta o face strict statul german. În schimb, conferirea unui titlu nobiliar nu mai este posibilă nici în Germania, nici în România. Este adevărat că noi - şi este valabil şi în cazul meu - ne numim Principe moştenitor de Hohenzollern. Dar este o diferenţă, aici nu este vorba de un titlu, ci strict de un nume. Iar familia noastră poate conferi numele de Hohenzollern numai în cazuri excepţionale: în cazul unei adopţii sau căsătorii.

Radu Duda s-a căsătorit în 1996 cu Principesa Margareta. Iar Alteţa sa poartă acest nume de Principesă de Hohenzollern, astfel încât este de înţeles ca Radu Duda să aibă dreptul să poarte numele de Hohenzollern prin alianţă. Nu este aşa?

Da, teoretic, prin alianţă, Radu Duda se poate numi Principe de Hohenzollern prin preluarea numelui soţiei. Dar mă întreb şi astăzi, de ce acest lucru nu s-a întâmplat imediat în 1996? De ce l-a rugat Regele Mihai pe tatăl meu să confere un titlu nobiliar pentru familia sa? Şi de ce a devenit Radu Duda abia în 2005 Principe de România, un nume pe care-l poate acorda numai Regele Mihai? Aşadar sunt multe întrebări fără răspuns. Tatăl meu nu a vorbit prea mult despre decizia lui de atunci şi nici nu m-a consultat. Astăzi este prea târziu pentru familia noastră să facă lumină în această problemă, pentru că tatăl meu suferă de demenţă.

Şi totuşi, de ce tatăl Alteţei voastre a acordat titlul de Principe de Hohenzollern-Veringen dacă conferirea unui titlu nobiliar este imposibilă?

Vă spun pe şleau. Cred că Regele Mihai a insistat şi l-a convins pe tatăl meu să o facă. Probabil că tatăl meu a vrut să facă un gest de prietenie în familie şi să-i facă o plăcere Regelui Mihai. Dar în 2004, odată cu posibila candidatură la demnitatea de parlamentar a lui Duda, în toată presa a apărut numele nostru, Hohenzollern. Şi desigur că este o diferenţă majoră dacă este interesat de o funcţie politică actorul Radu Duda sau prinţul prin alianţă Duda cu numele de Hohenzollern. De pe urma numelui nostru poţi avea o sumedenie de avantaje. Şi deodată am conştientizat că un membru al Casei Regale a României apare în public cu titlul nostru şi atunci am gândit: ia stai puţin, acel titlu, cu sensul acela, nu mai era posibil. De aceea am fost atât de critic la vremea respectivă.

Radu Duda poartă în continuare numele de Principe de Hohenzollern-Veringen. Înseamnă că n-aţi prea reuşit să vă impuneţi punctul de vedere, nu?

Am făcut ceea ce îmi stătea în putere.

I-am scris lui Radu Duda în vara lui 2004 şi l-am rugat să nu mai folosească numele de Hohenzollern-Veringen. Dar până acum fără folos.

A răspuns atunci Radu Duda la scrisoarea Alteţei voastre?

I-a răspuns atunci tatălui meu, Friedrich Wilhelm, Regele Mihai. În scrisoarea de răspuns şi-a exprimat nedumerirea.

Nedumerirea privind criticile Alteţei voastre?

Intrăm deja în prea multe detalii. V-am povestit ce ştiu despre acest lucru. Ar trebui să fie suficient.

Aţi spus că de pe urma numelui de Hohenzollern poţi avea multe avantaje. Care sunt acestea?

Depinde în ce cercuri evoluezi. Sunt mulţi care susţin că nobilimea nu mai beneficiază de nici un privilegiu. Dar vă dau un exemplu din viaţa de zi cu zi. Dacă, spre exemplu, vă faceţi o rezervare la hotel şi rostiţi numele Hohenzollern, e posibil să fiţi tratat privilegiat. Oamenii tratează în continuare acest nume plin de istorie cu un anumit respect.

Care sunt regulile pe care un membru al Casei de Hohenzollern nu are voie să le încalce?

Cutuma Casei de Hohenzollern spune că nu te poţi căsători decât cu persoane de acelaşi rang. Dar în ziua de astăzi nu-i poţi impune nici unui membru al familiei cu cine să se căsătorească. Suntem cetăţeni ai unui stat, nu membri ai unui principat. Familia nobiliară Wittelsbach (n.r. -una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Germania) şi-a modificat regula de bază, adică a anulat regula căsătoriei cu persoane de acelaşi rang. Noi, în schimb, am decis să o interpretăm. În plus, mai există numeroase reguli nescrise. Spre exemplu, plecăm de la premisa că membrii familiei noastre au o ţinută morală şi o conduită civică adecvate.

Sunteţi deja păţit cu unchiul Alteţei voastre, Ferfried Principe de Hohenzollern, care a ţinut prima pagină a ziarelor din Germania cu aventurile lui amoroase, dificultăţile fi-nanciare cu care se confruntă şi cu schimbarea radicală a modului său de viaţă.

Aşa este. Dar dacă în calitate de moştenitor primeşti apanaj (rentă plătită nobililor - n.r.), aşteptăm şi un comportament adecvat. Dar nici pe Ferfried nu-l putem sancţiona în vreun fel, nici nu-i putem bloca mijloacele băneşti care îi revin. Sancţiunile sunt un lucru relativ, iar noi înţelegem regula de bază a Casei de Hohenzollern ca pe o obligaţie autoimpusă.

Între timp aţi întrerupt orice legătură cu Ferfried?

Da. Dacă se ajunge ca numele familiei noastre să fie murdărit în presă, legătura cu membrul familiei care a determinat acest lucru nu mai este importantă.

Radu Duda a anunţat la începutul lui aprilie că va candida ca independent la alegerile prezidenţiale din România. Cum vedeţi acest lucru?

Este decizia lui. Au mai existat alte cazuri în care membrii sau foşti membri ai unei Case Regale să aleagă acest drum. Spre exemplu, fostul rege al Bulgariei Simeon al II-lea, care a fost premier al Bulgariei din 2001 până în 2005. Despre cât de mult succes a avut mandatul său nu vreau să fac vreo apreciere. În cazul lui Radu Duda, situaţia este diferită. Este român, a crescut în România şi nu provine din Casa Regală. Dacă aceste lucruri sunt privite aşa nuanţat în legătură cu candidatura sa, nu-mi dau seama, pentru că ştiu prea puţine despre situaţia din România. Şi pe Radu Duda abia dacă îl cunosc. L-am întâlnit la sfârşitul anilor ’90 de trei ori şi de fiecare dată la petreceri de familie.

Cum se potriveşte titlul de Hohenzollern cu această candidatură la Preşedinţie?

Este, ce-i drept, o senzaţie ciudată, când cineva care se prezintă Principe de Hohenzollern ar deveni deodată preşedinte al României.

De ce e ciudat?

Vă mai explic încă o dată cu alte cuvinte: titlul de Principe de Hohenzollern-Veringen este o farsă. Radu Duda nu poate purta acest nume legal. Nu are dreptul acesta. Este un nume pe care tatăl meu i l-a conferit fără să aibă puterea să o facă. Şi pentru mine este de neînţeles, până în ziua de astăzi, de ce Regele Mihai l-a convins pe tatăl meu să-şi dea încuviinţarea. Iar acum oamenii asociază din nou numele familiei noastre cu această candidatură. Aceasta înseamnă că oamenii vor gândi: în sfârşit vine un urmaş al Hohenzollernilor care să candideze pentru o funcţie politică. Iar asocierea aceasta mă mâhneşte, pentru că Radu Duda nu este un Hohenzollern veritabil.

În cazul în care Radu Duda ar fi ales preşedinte, aţi face din nou demersuri ca el să renunţe la titlul de Principe de Hohenzollern?

Mă voi gândi când ajungem în stadiul acela.

Mihai I susţine candidatura lui Radu Duda, deşi a declarat că este „neobişnuit ca un membru al Casei Regale să servească unei republici“. Şi Alteţa voastră priveşte ca pe ceva neobişnuit ca un membru al Casei Regale să servească unei republici?

Nu, absolut deloc. Gândiţi-vă numai la Principele Carol Anton, exemplul strălucit al familiei noastre. În 1850 a predat îndatoririle de conducere pe care le avea ca Principe de Hohenzollern suveran statului prusac. Stat căruia i-a servit în perioada 1858-1862 ca premier. În final a devenit guvernator general al Rhenaniei. Deci a servit statului prusac de două ori - o dată ca politician, a doua oară ca ofiţer.

Aşadar sunt compatibile cariera politică într-o republică şi regulile Casei de Hohenzollern din care face parte Alteţa voastră?

Desigur. Dacă eu sau unul dintre fraţii mei am fi spus că vrem să devenim politicieni, ce argumente ar fi existat împotrivă ca noi să servim republicii?

Dar n-aţi intrat în politică.

Aş fi intrat cu plăcere, dar ca prim născut am datoria să păstrez tradiţia familiei noastre. Politica şi afacerile sunt două domenii care nu se împacă. Un politician trebuie să servească ţării sale fără limite. Şi acesta este şi motivul pentru care nu înţeleg de ce unii politicieni se înhamă la alte activităţi secundare, spre exemplu să facă parte din Consiliul de Administraţie al unei companii. Din punctul meu de vedere, această activitate nu se potriveşte cu o funcţie politică. Aici avem de-a face cu un conflict de interese.

Despre susţinerea Regelui Mihai pentru candidatura lui Duda la Preşedinţie presa din România comentează, printre altele, că este nepotrivit pentru monarhie să se implice în lupta politică dintre partide. Ce părere aveţi despre aceste comentarii?

Da, o carieră politică creează o situaţie echivocă. Trebuie să candidezi pentru un partid. Legat de acest lucru aş fi avut şi eu ceva probleme. La noi în familie a existat mereu tradiţia să nu închei vreo alianţă cu un partid, tocmai ca să nu fii implicat în lupta politică. Este un conflict de interese. Iar dacă hotărăşti să candidezi pentru preşedinţie, atunci trebuie să alegi şi un partid.

Radu Duda candidează la alegerile prezidenţiale ca independent.

Şi în cazul acesta se află în mijlocul luptei politice. Trebuie să facă declaraţii politice, să se confrunte cu partide politice. Nu-mi place deloc ca numele nostru să fie din nou amestecat în aşa ceva, dar accept alegerea lui Radu Duda de a intra în politică.

Regele Mihai a desemnat-o oficial pe fiica sa, Principesa Margareta, succesoare. Potrivit regulilor, tatăl Alteţei voastre şi apoi Alteţa voastră aţi fi devenit succesori la tronul României. Vă pare rău că aţi pierdut succesiunea prin decizia Regelui?

Nu. Am în prezent alte îndatoriri. Chiar dacă succesiunea la tron ar fi fost reală, n-aş lăsa totul baltă în Germania numai ca să merg în România. Regele Mihai a luat o decizie extrem de corectă.

Carol I, Conte de Hohenzollern, a fost primul rege al României. Aveţi din acest motiv vreo afinitate pentru România?

Nu aş numi-o afinitate. România este o ţară foarte frumoasă, dar şi una extrem de dificilă. Am văzut-o cu ochii mei în-tr-o călătorie cu ani în urmă. Ţara mai trebuie să se dezvolte mult. Dar pentru aceasta are nevoie şi de structuri de decizie în loc de oameni care doar se hrănesc din oala cu fonduri a Uniunii Europene. Cred că în România acţionează încă puternic structurile din vremea dictaturii comuniste, care pun zdravăn frână progreselor.

Cât de realistă i se pare Alteţei voastre întoarcerea monarhiei în România?

Nu-mi dau seama cât s-a distanţat afectiv România de monarhie şi nici dacă poporul vrea un rege la conducerea ţării. Cert este că decizia aceasta trebuie să o ia singur.

Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern

Născut în 1952. De 22 de ani conduce în calitate de viitor conducător al familiei compania Principe de Hohenzollern. Concernul operează în domeniile imobiliar, turism, maşini grele, forestier şi prelucarea lemnului. Compania este printre altele proprietara a 15.000 de hectare de pădure, fiind cel de-al treilea mare proprietar de păduri din Germania. Familia Hohenzollern are în prezent aproximativ 30 de membri, dintre care cei mai mulţi trăiesc în Germania. Au profesii din cele mai diverse. Karl Friedrich Principe Moştenitor de Hohenzollern este proprietarul unei companii, fraţii săi mai mici sunt unul negustor de opere de artă, celălalt arhitect. Capul familiei Hohenzollern, Friedrich Wilhelm, în vârstă de 85 de ani, tatăl prinţulului moştenitor, nu mai acordă interviuri din motive de boală.

AICI

Fragment dintr-un discurs al Presedintelui John F. Kennedy

Un fragment dintr-un discurs al Presedintelui John F. Kennedy.
Ignorand imaginile putem auzi vorbele unui om lucid si intristat pentru soarta poporului care l-a ales sa fie cel ce-i conduce, conducatorul.

Adrian Severin - o schita facuta de Patapievici

Horia-Roman Patapievici: „Proştilor le pare inteligent, ignoranţilor le pare erudit, iar omului de pe stradă îi pare competent. Dar pentru oamenii de bun-simţ e pur şi simplu un gargaragiu”.

Spuneam săptămâna trecută că se cere oricărui parlamentar să nu vadă lucrurile în mic şi nici numai în interes particular. Pentru a alege bine, aceste condiţii sunt poate necesare, dar, cum vom vedea, ele nu sunt deloc suficiente.

Căci la alegerile euro-parlamentare din 7 iunie, avem un candidat care vede mereu lucrurile în mare şi care invocă totdeauna interesul public. Problema este că le vede deformat şi că noţiunea sa de interes public e când obscură, când de nesusţinut. Viaţa e mai bogată decât teoriile, iar exemplul dlui Severin ne sare în ajutor, ca răspuns la întrebarea „pe cine nu trebuie să votăm?”.

Adrian Severin are o bună reputaţie publică. Lumea îl consideră cumpănit, competent, moderat. Pentru că are replică onctuoasă, pare că vorbeşte bine. Pentru că practică politeţea agreabilă, pare un om moderat. Şi pentru că uzează de o sintaxă alambicată, pare competent. În fapt, dl Severin nu e nici moderat, nici competent, nici bun vorbitor.

Este fanatic, incompetent şi încâlcit. Episodul cu prezenţa inadmisibilă a hidrogenului în apă îi pune în lumină nu doar ignoranţa, ci şi demagogia. Ignoranţa dlui Severin nu e inofensivă, deoarece dl Severin nu e modest. Oamenii lipsiţi de modestie vor să schimbe lumea pentru ca ei să rămână neschimbaţi, iar dl Severin, vă amintiţi, voia să se ia măsuri pentru ca prezenţa hidrogenului în apă să fie înlăturată.

În ignoranţa dlui Severin stă la pândă mania de a lua măsuri. Este ceea ce o face periculoasă. Manie înseamnă nebunie. E nebunie când inteligenţele precare se simt destinate să ia măsuri. E nebunie furioasă când măsurile sunt lăsate la îndemâna ignoranţilor care se simt predestinaţi să ia măsuri.

Ales, dl Severin se va simţi obligat să ia măsurile care decurg în mod natural din ignoranţa sa. Cum ignoranţa dlui Severin nu poate fi controlată (ci doar constatată), îi revine atunci electoratului sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru ca dl Severin să nu mai poată lua măsuri.

Când a fost ministru de externe, Adrian Severin a lansat public lista spionilor din politică şi presă. Pentru că nu a probat nimic, a fost invitat să-şi dea demisia. Ca în cazul hidrogenului, totul este dezonorant şi în această afacere. În toate variantele, fie gestul lansării listei a fost iresponsabil, fie demisia a fost dezonorantă.

(1) Dacă lista era adevărată, de ce a acceptat muşamalizarea ei? Dacă demisia a fost una de onoare, pentru că a gafat vorbind de listă în calitatea sa de ministru de externe, atunci de ce nu a făcut-o publică după ce calitatea sa oficială s-a încheiat? Dacă demisia sa a fost impusă, de ce a tăcut, acceptând două nedreptăţi, şi muşamalizarea listei, şi înlăturarea sa?

În concluzie, dacă lista era adevărată, Adrian Severin a rămas complice cu secretele ei, pentru că, deşi aparent a făcut un serviciu publicului vorbind despre ea, până la urmă a muşamalizat-o chiar şi când nu mai avea nimic de pierdut.

(2) Iar dacă lista nu era adevărată, de ce a lansat-o? Sunt două posibilităţi, ambele com promiţătoare. Ori a fost o operă de intoxicare reuşită, ori a fost o fanfaronadă. Dacă a fost o intoxicare reuşită, atunci dl Severin este lipsit de discernământ pentru că s-a lăsat manipulat şi s-a dovedit iresponsabil pentru că a implicat guvernul în acţiuni nesăbuite. Dacă a fost o fanfaronadă, atunci dl Severin este un mincinos compulsiv, dublat de un iresponsabil ahtiat de publicitate cu orice preţ.

În ambele situaţii, dl Severin s-a comportat într-un fel care nu îl recomandă pentru ocuparea vreunei poziţii oficiale. S-a dovedit inapt ori prin precaritate intelectuală, ori prin slăbiciune la manipulare, ori prin iresponsabilitate, ori prin toate la un loc. Puţini politicieni au făcut atât de complet dovada incompetenţei lor publice.

Dar Adrian Severin este şi autorul teoriei rasiste privind incompatibilitatea dintre un tătar şi ocuparea poziţiei de preşedinte al României. A exprimat-o într-un editorial din „Ziua”, pe care nu l-a retractat în urma criticilor, ci l-a explicat şi mai apăsat, agravându-l. Dl Severin, care susţine deseori corectitudinea politică, pare a nu înţelege că teoria „Băsescu e tătar” nu poate fi acceptată în teoria politică.

El este fie un rasist refulat, fie un ignorant care nu pricepe sensul teoriilor pe care le vehiculează. Faptul e probat de felul în care fixaţiile sale se combină cu teorii politice de strânsură, pe care le susţine la Institutul „Ovidiu Şincai”.

O singură frază e de-ajuns pentru a rezuma performanţele intelectuale ale dlui Severin: „Iată de ce este plauzibilă ipoteza potrivit căreia urmaşul lui Ginghis Han încearcă să se asocieze cu urmaşul basileilor spre a se opune descendenţilor Hohenzollernilor”. Urmaşul lui Ginghis Han este Traian Băsescu, urmaşul basileilor este Toader Paleologu, iar descendentul Hohenzollernilor este Radu Duda.

Din premise fanteziste (şi semidocte), rezultă concluzii inutilizabile. Problema noastră, dacă dl Severin ne va reprezenta în continuare în Parlamentul European, este că acest tip de teorii vor fi ventilate de dânsul şi acolo, în numele nostru. O va face, cum probabil deja a făcut-o, în limbajul culiselor, pentru că în plen ori în comisii nu poate ieşi cu asemenea producţii: ar fi, spre deosebire de audienţa sa de la Institutul „Şincai”, imediat sancţionat.

Dar pe culoare, la o şuetă confidenţială, cu titlul că livrează informaţii de expert (căci, nu-i aşa, cine nu e expert în ţara lui?), Adrian Severin îşi poate infiltra obsesiile în urechi neprevenite. Astfel, oricine ar sta să îl asculte, va putea afla că România este un stat autoritar, condus de un tătar antisistem, că intelectualii care nu se asociază corului denigratorilor sunt legionari ori că Monica Macovei a distrus justiţia românească.

După părerea mea, Adrian Severin este un pericol: pentru că e ignorant, pentru că e rău intenţionat, pentru că e semidoct. Nu ştie nimic temeinic, fluieră după toate ariile. Proştilor le pare inteligent, ignoranţilor le pare erudit, iar omului de pe stradă îi pare competent.

Dar pentru oamenii de bun-simţ, Adrian Severin e pur şi simplu un gargaragiu, un demagog, un urechist. Pe scurt, e un impostor politic, tipul de politician pentru care singurele sale competenţe politice ferme se rezumă la abureală, retractare prolixă şi demagogie cu damf de sofisticărie.

AICI

Apologia totalitarismului in Romania - ministrul Dan Nica

Fratilor, trebuie avuta mare atentie in privinta acestui ministru. Eu cred ca ori este tembel ori este extrem de periculos.
Articolul Toate barurile şi cârciumile au avut câte un băiat din Ministerul de Interne, în civil. Care stătea, bea şi el o bere şi asculta ce vorbesc ăia, acolo.
Acest titlu este stupefiant.
Acum ceva timp tot acest ministru afirma ca este nevoie de angajarea unui numar de 10 000 de cadre ale internelor pentru ca treaba sa fie tinuta sub control. Aceasta coroborata cu afirmatia lui Basescu ca Romania are nevoie de conducerea unui partid unic nu poate decat sa ne puna pe ganduri.

Vatican - Două curente ce împart Biserica

Secretarul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică susţine că există două curente în Biserica din Occident, unul căutând "integrarea", altul provocând "controversa". Arhiepiscopul Jean-Louis Brugues a afirmat aceasta în discursul de la adunarea anuală a rectorilor de seminarii pontificale. Discursul său a fost intitulat "Formarea la preoţie: între secularism şi modelul eclezial".

"Există acum în Biserica europeană, şi poate şi în cea americană, o linie de diviziune, probabil o fractură, care fără îndoială variază de la o ţară la alta, şi care propune ceea ce eu numesc `un curent de integrare` şi `un curent de controversă`", a spus Arhiepiscopul. A explicat că primul porneşte de la observaţia că "există valori creştine în secularizare - precum egalitatea, libertatea, solidaritatea şi responsabilitatea - şi consideră că poate fi posibilă o colaborare cu secularul şi găseşte arii de colaborare". Al doilea curent "invită la păstrarea distanţei. Consideră că diferenţele sau conflictele, în special în domeniul eticii, vor fi tot mai acute (şi de aceea) propune un model alternativ la modelul dominant."

Prelatul francez consideră că primul curent "a fost predominant în era post-conciliară şi a oferit solul ideologic pentru interpretările care au fost promovate la sfârşitul anilor 60 şi în deceniile ce au urmat". Apoi "situaţia s-a schimbat la începutul anilor 80, în special - dar nu exclusiv - sub influenţa Papei Ioan Paul al II-lea". Catolicii care susţin primul model sunt de regulă mai în etate, dar ocupând încă poziţii cheie în Biserică, în timp ce modelul alternativ s-a întărit considerabil, fără să ajungă principalul. "Aceasta explică tensiunile actuale din multe Biserici de pe continentul nostru", a susţinut Arhiepiscopul de 65 de ani.

Prelatul a explicat că aceste diferenţe se regăsesc în diferite contexte, universităţile şi şcolile, seminariile şi centrele bisericeşti "împărţindu-se după această linie". A subliniat apoi că majoritatea Bisericilor occidentale au suferit şi o "auto-secularizare". Oficialul Vaticanului a sugerat ca soluţie interpretarea autentică a Conciliului Vatican II. Încurajând formarea preoţilor, el a spus că "lipsa generalizată de cultură", provocată de secularizare, face ca anul de formare iniţială, concentrat pe cultură şi cateheză, să fie absolut "indispensabil".

SURSA

Conservatorii, neoconservatorii iau atitudine... cu arcanul

In ultima perioada se observa la neoconservatorii nostri (deh, avem si noi) o tendinta de creare a unei istorii proprii. Ridica monumente, spoiesc statuile celor care au luptat impotriva minciunii. Vorba lui Iisus Hristos este actuala:
" Vai vouă! Că zidiţi mormintele proorocilor pe care părinţii voştri i-au ucis. Aşadar, mărturisiţi şi încuviinţaţi faptele părinţilor voştri, pentru că ei i-au ucis, iar voi le clădiţi mormintele."
S-au aruncat asupra lui Coposu, asupra lui Steinhardt. Neamtu scrie ca Steinhardt a fost conservator.

Eu cred ca Steinhardt nu este conservator. In general un crestin nu poate fi conservator. Urcarea in dumnezeire, asemanarea cu Dumnezeu nu are de-a face cu conservatorismul. De niciun fel. Epektasis-ul de care vorbea Sfantul nu lasa loc de conservatorism. De niciun fel, repet. Dragostea nu este apanajul conservatorului. Dumnezeu e Dragoste si tocmai de asta nu conserva nimic.
Liberal-conservator??? Strutocamila este la moda.

Procesul Comunismului

www.procesulcomunismului.com
Documente, marturii, liste

Principele Radu - articol

Intr-un numar recent al revistei Newsweek se gaseste o analiza pe care o vad perfect aplicabila situatiei din România. Este vorba despre felul eronat in care analistii, specialistii si politicienii, evaluând diversele aspecte ale sistemului international, ignora capacitatea omului de astazi de a raspunde la evenimente si fenomene.

Se vorbeste in revista americana despre doua subiecte la ordinea zilei: epidemia numita “swine flu” si binecunoscuta criza economica mondiala. In ambele cazuri, spune revista, se exagereaza cu analiza detaliata si cu extrapolarea nesfârsita a tuturor consecintelor. Dar nimeni nu vorbeste despre capacitatea omenirii, asa cum arata ea astazi, de a face fata acestor greutati.

Exact asa se intâmpla si in societatea româneasca. Elita politica, economica si culturala nu inceteaza sa analizeze de-a valma si dezlânat, extrapolând pâna la satietate toate posibilele consecinte ale fenomenelor care se petrec in societatea româneasca de astazi. Ei nu se gândesc o clipa ca România anului 2009 este vulnerabila si confuza, lipsita de viziune si respectabilitate si din cauza lor.

Majoritatea elitei considera ca românul “de rand”, omul “obisnuit” este a priori incapabil sa reactioneze corect, sa raspunda propriului lui prezent. Se considera ca românul nu este sensibil decât la spectacolul zilnic grobian de pe micile ecrane, la stiri-soc, la divertisment de joasa speta, fiind complet opac la politica externa, la discursul elevat, la teme superioare ale vietii omului. Se mai induce, cu succes, ideea ca românul este, in primitivismul lui, sensibil doar la bici, la “tatuci”, ca nu are pregatirea necesara de a practica democratia, ca agresivitatea este singura muzica pe care o asculta, linistea si armonia fiindu-i straine.

Este o eroare.

Sunt convins ca românii inteleg mai mult decât cred cei din vârful societatii lor. Ei au capacitatea de a raspunde in fata marilor teme ale momentului, totul este sa fie luati in seama si incurajati, sa li se dea incredere si un semn de generozitate.

Gasesc ca exista, la momentul actual, câteva teme majore pentru societatea româneasca: Statul si societatea, aflate intr-o decuplare periculoasa, proasta functionare a institutiilor publice, lipsa de reprezentare consistenta a României in lume si instrainarea cetateanului român in propria lui societate, frica lui de propriul mediu social inconjurator.

In privinta acestor teme, românii nu numai ca sunt capabili sa le inteleaga sensul, dar au si posibilitatea de a raspunde la ele. Totul este ca elita lor sa inteleaga nevoia de schimbare, nevoia de o Românie altfel.

Nu cred ca este cineva in tara noastra care sa nu spuna ca vrea o altfel de Românie. Dar câti dintre cei care au o influenta adevarata, puternica in societate vor acest lucru cu adevarat?

Luati cazul candidaturii mele. Putina lume vorbeste despre reactia oamenilor din comunitatile locale la dorinta mea de a da alta statura Institutiei Presedintelui României. Si mai putina lume citeste textul pe care l-am rostit la lansarea candidaturii si tot ce am spus dupa aceea. Este in schimb disecat pâna la satietate tot ce au vorbit in talk-show-uri, de cincizeci de zile incoace, cei 10-20 de oameni de presa care au dezbatut candidatura mea. Lasând la o parte posibilitatea ca analiza lor sa fie subiectiva intr-o buna masura, analiza realitatii nu trebuie confundata cu realitatea insasi. Important este ce cred oamenii si felul in care pot ei sa raspunda. Lumea româneasca nu se limiteaza la cercul celor 4-5 televiziuni nationale, la cele 20 de editoriale zilnice din cotidianele nationale, la cele câteva sute de politicieni si oameni de afaceri de marca plus câteva zeci de ziaristi, care-si cunosc pe de rost numerele de telefon mobile, isi spun pe nume si comunica mult mai eficace decât institutiile publice intre ele.

Am facut o prima declaratie publica, legata de lipsa de functionare a autoritatilor publice si decuplarea dintre stat si societate, cu referire directa la criza economica. In saptamânile urmatoare voi face trei alte declaratii, referitoare la chestiuni pe care le consider fundamentale pentru mersul românesc de astazi. Dupa aceea voi prezenta, ca viitor Presedinte al României, felul in care voi actiona pentru remedierea lor. Nu am nici o indoiala ca românii vor intelege ce spun. Ei sunt in stare sa inteleaga si lucrurile importante din viata lor, nu numai divertismentul si culoarea care li se servesc cu cinism si dispret. De asemenea, cred ca ei au capacitatea de a raspunde cu vigoare indemnului de a-si consolida prezentul si viitorul.

AICI

Dovada ca ceea ce spune Principele este, oarecum, real poate fi si procentul de 61% de romani care nu au votat. Adica prin asta eu inteleg luciditate, sinceritate si, bine spunea Steinhardt, refuzul de a fi "dus cu muia". Numai ca actualii nostri conducatori, guvernanti ce se bazeaza pe doar 19% din populatia cu drept de vot, se cred legitimati de un act electoral in care semnalistica este clara, IGNORARE.

Familiile petrec tot mai puţin timp cu fiii

(RV – 1 iunie 2009) În actuala societate, familiile petrec tot mai puţin timp cu fiii, compromiţând astfel corecta transmitere a valorilor şi principiilor. Cum a amintit Benedict al XVI-lea în scrisoarea scrisă în 2008, cu ocazia Zilei şcolii catolice din dieceza de Roma, este puternică – atât printre părinţi cât şi printre educatori – „tentaţia de a renunţa la misiunea încredinţată lor, existând chiar riscul ca aceştia nici măcar să nu înţeleagă care este această misiune”.
Despre factorii care au dus la actuala stare de urgenţă educativă, iată reflecţia responsabilei Observatorului media din cadrul Mişcării italiene a părinţilor, Elisabetta Scala:
• „Desigur situaţia s-a schimbat profund de când femeia lucrează. Gestiunea familiei este foarte diferită. E clar că trebuie să fie adoptate modalităţi diferite de a face ca familia să stea cu proprii fii, pentru că – sincer – nu credem în opinia calitate în locul cantităţii. Pentru a educa bine fiii sunt necesare ambele aspecte: calitate şi cantitate. Desigur trăim într-o epocă în care taţii participă mult mai mult la educarea fiilor, în comparaţie cu anii precedenţi când îi era delegată mamei îndatorirea de a se ocupa de fii, în vreme ce rolul tatălui era oarecum marginal, el intervenind doar în anumite situaţii mai importante din punctul de vedere al autorităţii şi mai puţin în privinţa cantităţii. Acum este clar că părinţii trebuie să se pună bine de acord în privinţa timpilor, în aşa fel încât să se alterneze şi să petreacă cât mai mult timp cu fiii atât mama cât şi tatăl. În acelaşi timp trebuie să se gândească şi la momente pentru întreaga familie ca atare, în care toţi să fie prezenţi, situaţii ce sunt foarte importante şi care trebuie să se bucure de spaţii temporale proprii”.

Părinţii sunt îndeajuns de pregătiţi să-şi educe fiii?
• „Cred că punctul critic este tocmai acesta. Mulţi părinţi au o bună-voinţă extraordinară, nu sunt toţi lipsiţi de atenţie faţă de fii în mod voit, dar poate că nu sunt îndeajuns de conştienţi de lipsurile lor în privinţa capacităţii educative. De aceea, în unele cazuri este necesar ajutorul. Înainte mecanismul funcţiona în mod automat: în familiile de tip patriarhal, criteriile educative se transmiteau de la părinţi, şi dacă nu erau părinţii erau bunicii sau unchii şi mătuşile. Fraţii mai mari ajutau la creşterea celor mai mici, deci învăţau deja în casă, de mici, cum se creşte şi se educă un copil. Acum, din păcate, această continuitate nu mai există. Familiile nou constituite sunt mult mai izolate faţă de familiile de origine, de aceea este important să existe agenţii educative în măsură să-i formeze”.

radiovaticana

Deputaţii, de acord cu organismele modificate genetic

Deputaţii şi-au dat ieri acordul pentru introducerea pe piaţa din România a organismelor modificate genetic, scrie Agerpres.

Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei 43/2007 privind introducerea deliberată în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic a fost votat cu 182 de voturi „pentru“, două „împotrivă“ şi 12 abţineri.

Potrivit acestui act normativ, evaluarea cererilor pentru introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic se va face de către Comisia pentru securitate biologică, formată din reprezentanţi ai Academiei Române, ai Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi ai Academiei de Ştiinţe Medicale.

Deputatul democrat-liberal Mircia Giurgiu a subliniat că încă din mandatul trecut s-a încercat găsirea unei soluţii pentru organismele modificate genetic, iar udemeristul Attila Korodi a recunoscut utilitatea actului normativ, dar a subliniat că „României îi lipseşte ceva în domeniul organismelor modificate genetic“.

La rândul său, social-democratul Victor Surdu a subliniat că legea „este binevenită“, în condiţiile în care „e loc în această ţară să facem şi agricultură ecologică, şi intensivă, şi de subzistenţă“.

Sursa: Adevarul

Virgil Ierunca despre ... Lenin

Am gasit aici un text care, oare?, ne (mai) pune pe canduri.

La 21 ianuarie 1924, la orele 6 si 50 de minute, seara, murea intr-o Rusie regasita si noua Vladimir Ilici Ulianov, „Marele Lenin”, cum il numea definitiv, (sic!) acel unic Vladimir al poeziei, poetul Maiakovski.

Cu moartea lui Lenin, primeau o lovitura incercata si grea oamenii muncii din toata lumea. Acela care „a intruchipat intreaga revolutie rusa, care a purtat-o in creerul sau, care a pregatit-o, a infaptuit-o si a salvat-o”, el, „omul care a facut cel mai mult pentru oameni” (Barbusse), sfarsea prea devreme pentru viitorul conditiei umane.

Pentru ca intr-adevar in numele deplin, al acestei conditii, viata lui Lenin a fost o viata de lupta unitara, demna, rectilinie. Si, in numele aceleiasi conditii, actele lui sunt si raman revolutionare. Lenin e constiinta insasi a integralitatii, a sintezei sanatoase si vii. Faptele, lupta si gandirea lui imbratiseaza – ca intr-o armonie urgenta si clara – toate valorile care reprezinta si recunosc viata, ecuatii diverse.

Lenin nu este asadar numai tovarasul proletarilor din toata lumea care se unesc, lupta si cred, nu este numai parintele revolutiei si revolutionarilor, ci si prietenul celor care exista si se recunosc in cultura.

Pentru ca Lenin a cunoscut si a profesat dupa cum o stim cu totii – vointa de a construi. Pentru el viata se rezuma constructiv, valorile nu se definesc si nu indraznesc sa existe daca nu servesc, daca nu sunt pozitive. Si ceea ce trebuie subliniat, (sic!) e faptul ca vocatia aceasta de constructie, (sic!) nu e unilaterala, nu se dezvolta asimetric, intr-o parte, in dauna unora dintre valori. Dimpotriva, actele toate presupun un echilibru, o generozitate de creatie in raporturi egale si continui. Lenin vede, simte, se entuziasmeaza si serveste moduri totale. Rauvoitorii au de invatat din viata activa a lui Lenin, (sic!) o lectie pe care n-o banuiau: lectia unitatii lucrurilor.

De aceea gresesc cei care vad in Lenin, spre exemplu, numai un amant al electricitatii si intarzie sa zareasca si pe pasionatul de cultura. In ceea ce priveste acest capitol al culturii – aparent nevralgic in dinamica revolutiilor - Lenin da invataminte peste care nu poate trece nimeni cu graba sau indiferenta. Ca si la Marx, pentru Lenin „cultura nu e exterioara lumii”, dimpotriva, ea traieste si rolul ei e bine definit. Manifestare directa si semnificativa [a] unei clase sociale, ea exista si dureaza in proportii directe cu puterea clasei pe care o reprezinta. Si pentru ca lupta lui Lenin este aceea de redresare a proletarului, el preconizeaza o cultura proletara, distincta, sanatoasa, adevarata, in acest sens conceptia leninista a culturii depaseste pe aceea marxista careia ii reproseaza impuritatea unor reziduuri modeste.

Lenin nu numai ca nu neglijeaza cultura, dar ii si stabileste locul pe care il merita in actele de munca ale oamenilor.

Rezultatul indelungilor sale cercetari cercetari critice si filosofice face ca in 1909 sa apara extraordinara lucrare a lui Lenin Materialismul si empirocriticismul, in care autorul demasca noile subterfugii ale filosofiei idealiste burgheze si face o serioasa expunere a teoriei cunoasterii create de materialismul dialectic, ducand mai departe ideile dialecticei marxiste si construind o noua etapa in evolutia principiilor filosofice ale materialismului istoric.

Mai tarziu, prin ajunul razboiului trecut, paralel cu activitatea lui de revolutionar, Lenin isi completeaza si pe aceea de filosof. El continua sa desavarseasca datele cucerite de materialismul dialectic expunand in observatii juste falsitatea pozitiei idealiste a lui Hegel in multe din lucrarile sale. Caetele filosofice ale lui Lenin, in care au fost adunate toate aceste „note si comentarii”, sunt completate mai tarziu de altele care alcatuiesc Caetele asupra imperialismului si in care Lenin noteaza intens si cu bune organizari de constiinta date din filosofie, economie politica, diplomatie si literatura.

De altfel, literatura e un capitol distinct si permanent in preocuparile lui Lenin. Sunt cunoscute, desigur, legaturile lui cu Gorki, judecatile lui literare despre Tolstoi sau pasiunea cu care revolutionarul integru citea pe Nekrasov, pe Zola, Balzac si chiar Turgheniev.

Lenin pretuia manifestarile spiritului pentru ca el insusi facea acordul util intre spirit si actiune. Exista in Lenin un text, pe care il citeaza si Romain Rolland intr-un articol al sau din Europe (1934) intitulat Lenin, l’art et l’action, text care dovedeste nu numai o constiinta de sever aparator al culturii, dar si o intelegere cu totul si cu totul prietenoasa, aproape liberalista pentru valorile de arta. Lenin protejeaza visul! Cu o singura conditie: cu cei care viseaza sa faca din actul lor un act de credinta, de seriozitate. „trebuie sa visam – spune Lenin – dar cu conditia sa credem serios in visul nostru, sa examinam atenti viata reala, sa ne confruntam observatiile cu visul, sa ne realizam scrupulos fantezia.”

Este in aceasta dorinta a lui Lenin „de a ne realiza scrupulos fantezia” o intreaga adeverinta de entuziasm la valorile de arta si cultura.

Si nu e lipsit de semnificatii faptul ca Europa primeste azi dintr-o Rusie energica si proaspata doua bunuri peste care nu poate trece: spiritul lui Lenin si vointa lui Stalin.

Virgil Ierunca, Lenin si problema culturii, „Victoria”, 21 ianuarie 1945

Nu ma mira.
Soljenitin a spus asta:
” Vor trece decenii, istoria se va trezi din somnu-i adînc,
dar anchetatorii, judecătorii şi procurorii nu se vor dovedi mai vinovaţi decît noi toţi la un loc, dragi concetăţeni! Căci de aceea purtăm podoaba respectabilă a părului cărunt, pentru că la vremea noastră am votat respectabil pentru.”
Arhipelagul Gulag, vol 1
Soljenitin spune clar, iar Iisus Hristos a spus asta mai dur:
Sunteti fii tatalui vostru diavolul.
Daca uitam asta nu suntem sinceri cu noi insine. Da, suntem fii celor care au ucis acest neam. Depinde doar de noi sa nu fim cum este rau. Doar fii criminalilor combat si condamna comunismul. Spiritul celr ucisi in numele demolatoarei ideologii trebuie sa fie spiritul nostru. Deci, nu sa combatem comunismul ci sa fim sinceri si de acelasi neam cu martirii adevarului.
Cine poate sa scrie astazi “Etica neuitarii” decat oameni care au supravietuit gulagului? Cine poate astazi sa condamne comunismul decat cei ca au reusit sa se salveze de extinctie? Cine poate astazi, cu nerusinare, sa faca liste cu adoratorii UCIGASULUI de neam? Evident, cei ce au reusit sa traiasca. Si cum, oare, au scapat din calea celei mai mari terori a istoriei???????
Mie imi este rusine dar de pacalit nu mai pot fi pacalit.
Sper!